Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Marcu 8, 34).
Luna septembrie a fiecărui an este marcată în chip deosebit de două sărbători: Nașterea Maicii Domnului (în ziua de 8) și Înălțarea Sfintei Cruci (în ziua de 14).
Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci este încadrată liturgic, deloc întâmplător, de două duminici cu același dumnezeiesc subiect: Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci și Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci.
Pentru anul acesta cuvântul nostru se va referi la cea de-a doua duminică, care, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie (Marcu, 8, 34-38), sintetizează înțelesurile și chemarea Sfintei Cruci.
Dintre acestea, pentru cuvântul nostru ne oprim asupra chemării numite în Evanghelie lepădarea de sine.
Deschidem, mai întâi, Patericul cel vechi la slova P și citim în capitolul Pentru Avva Pafnutie: „A zis Avva Pimen că zicea Avva Pafnutie: În toate zilele vieții bătrânilor, de două ori pe lună mă duceam la dânșii, având până acolo depărtare ca la 12 mile (aprox. l8 km, n.n.) și tot cugetul îl spuneam lor și nimic altceva nu-mi ziceau, decât aceasta: că ori în ce loc vei merge, nu te număra pe tine și vei fi odihnindu-te…”.
Încercând să înțelegem ce înseamnă lepădarea de sine, credem că acest fragment de Pateric ne vine într-ajutor. Căci a nu te număra pe tine înseamnă a te smeri, a te socoti la urma celorlalți, a-l situa pe aproapele cu un pas înaintea ta.
Ori de câte ori zăbovim asupra acestui verset, în care Mântuitorul arată că înaintea luării crucii este necesară lepădarea de sine, ne gândim imediat la explicațiile binecunoscute: lepădarea de sine înseamnă lepădarea de egoism, de păcate, de averi etc. etc. Bineînțeles că aceste explicații au valabilitatea lor. Dar parcă sună prea vag, prea general, poate și pentru faptul că ele sunt prea des invocate.
Pe când, iată, cuvântul din Pateric, pe cât de simplu, pe atât este de pătrunzător: nu te număra pe tine! Scurt, direct, imposibil de ignorat sau ocolit. Adică: nu fi mândru, egoist și lacom. Fii smerit! Așa cum ne-a învățat Mântuitorul: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima!” (Matei, XI, 29).
Așadar, smerenia ar fi un prim înțeles al lepădării de sine. Frumoasă, admirabilă virtute, despre care s-au scris atâtea pagini minunate. Este virtutea lăudată nu numai de sfinții părinți, o dată cu toți slujitorii și creștinii Bisericii dreptmăritoare, ci, deopotrivă, de toți înțelepții altor religii, mai mari sau mai mici.
Iată, bunăoară, cum îl descrie ilustrul nostru profesor teolog Teodor M. Popescu (1893-1973) pe cel smerit: „Omul smerit este într-adevăr modest și sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenții și fără ambiție, blând, pașnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat și drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulțumește cu puțin, nu cere și nu primește ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor și chiar nedreptățit sau păgubit, îndură fără a se plânge și răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipsește sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri și simțăminte și pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însușirile care arată pe oameni făloși, isteți și îndrăzneți, lăudați de alții sau temuți, pe atât posedă în sine nebănuite însușiri frumoase și plăcute, de om duhovnicesc” (Meditații Teologice, 198).
Frumos, dar greu de împlinit cuvânt! Să încercăm, acum, a face un pas mai departe, în viața de zi cu zi a românului.
Desigur, orice conațional, creștin adevărat, va recunoaște că smerenia este o virtute aleasă, fără de care nu-i posibilă luarea crucii spe a urma lui Hristos. Dar, a vorbi pea mult de smerenie și umilință acum, când omul de rând este umilit în atâtea privințe, înseamnă, credem, un abuz. Căci se pune întrebarea: care-i starea sufletească a românului de rând, astăzi?
Oricine vrea să vadă poate constata o stare depresivă, apropiată deznădejdii, care se manifestă la un număr crescând de semeni. Care-i modul lui de a gândi, de a simți? Din păcate, în mare măsură cel pe care comunismul și dictatura i le-au insuflat! Căci mintea românului a fost alterată: să nu mai poată deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, grâul de neghină.
Câți au putut scăpa de acest flagel? Mulți, puțini, Dumnezeu știe. Să nu ne înșelăm cumva că o dată cu acel controversat decembrie 1989, felul de a fi al românului s-a schimbat brusc. Mai ales în privința felului de a gândi, unde se poate constata o lipsă acută a discernământului, sau dreptei socotințe, cum se spune la Pateric.
Lepădarea de sine înseamnă, așadar, lepădarea din noi, din mintea și inima noastră, a tot ce comunismul ateu a introdus: minciună, jumătăți de măsură, muncă de ochii șefului, acceptarea mizeriei, complicități de tot felul ș.a.m.d.
Spus mai pe scurt: lepădarea de satana! Ca la un al doilea botez ce ni s-ar face. Ca și cum ni s-ar pune întrebarea: „Te lepezi de satana?”, la care să se răspundă răspicat: „Mă lepăd!”.
Decembrie 1989 a fost un timp al unui astfel de botez, prin care mulți au înțeles că este un moment optim al lepădării de satana. Unii tineri (și chiar vârstnici, poate) nefiind botezați până la acea dată, din cauzele știute, au murit jertfindu-se pentru libertatea și demnitatea țării.
Punem o întrebare (retorică): pot fi considerați botezați cei care s-au jertfit atunci, dar până la acea dată nu primiseră botezul în biserică? Răspunsul vine de la sine: da! Pentru că este un botez al sângelui! Pentru că s-au lepădat de satana, din moment ce au ieșit cu piepturile goale să-i înfrunte pe dictatori.
Păcat de alții care n-au fost la înălțimea momentului, rămânând în continuare de partea minciunii, până în ziua de azi.
Rezumând cele spuse până acum, socotim că prin lepădare de sine trebuie să înțelegem atât ținuta smerită, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor (sau a nu ne număra pe noi, cum prea minunat se spune la Pateric) și în același timp, a ne lepăda de satana și de toate lucrurile lui și de toți slujitorii lui și de toată lucrarea lui și de toată trufia lui, cum auzim rostindu-se la Taina Sfântului Botez.
Vom reuși oare? Credem că da, iubiți credincioși, atâta vreme cât vom asculta de Maica noastră Biserica; atâta vreme cât vom iubi Sfânta Liturghie; atâta vreme cât ne va fi dragă rugăciunea.
În această dorință sfântă, socotim potrivit să încheiem cu o rugăciune deosebit de frumoasă, propusă nouă de Sfântului Isaac Sirul (sec. al VII-lea), pe care o citim din volumul recent apărut la Editura „Anastasia”, prin osteneala academicianului creștin ortodox Virgil Cândea, volum intitulat „Cele mai frumoase rugăciuni ale ortodoxiei”: „Dumnezeul meu, care cercetezi făptura Ta, căruia îți sunt arătate patimile mele și neputința firii noastre celei omenești și tăria potrivnicului nostru, Tu însuți acoperă-mă de răutatea lui, căci puterea lui este mare, iar firea noastră ticăloasă și puterea noastră neputincioasă. Tu dar, Bunule, Cel ce știi neputința noastră, care și porți greutatea neputinței noastre, păzește-mă de tulburarea gândurilor și de potopul patimilor și fă-mă vrednic de această Sfântă Liturghie a Ta, ca nu cumva prin patimile mele să stric dulceața ei și să mă aflu obraznic și îndrăzneț înaintea Ta, ci, Doamne, Preadulcele meu Iisus, miluiește-mă și mă mântuiește”. Amin.
(Pr. Vasile Gordon)