Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci – Sfântul Luca al Crimeei

Cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Mc. 8, 35).
Aceste spuse ale lui Hristos, spuse de o uriașă însemnătate, pot stârni nedumerire în mulți. Noi, doar, dorim să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom năzui spre asta îl vom pierde și că pentru a ne mântui sufletul este nevoie să ni-l pierdem – să-l pierdem pentru însuși Domnul Iisus Hristos și pentru Evanghelie. Ce să însemne asta? Cum trebuie să înțelegem aceste spuse?
Firește, în cuvintele lui Hristos nu poate fi nici o contradicție – ele trebuie înțelese cum se cuvine. Și iată ce răspuns dă la nedumerirea noastră Domnul Însuși: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24).
Dacă vom împlini lucrul acesta, ne vom mântui sufletul. Dar de ce avem nevoie ca să împlinim aceste cuvinte ale lui Hristos? Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă lepădarea desăvârșită de propria înțelegere a căilor vieții, de cele spre care năzuim potrivit îndemnurilor inimii noastre, lepădarea deplină de voința noastră, de rațiunea noastră. Este aici vreo cerință ciudată și cu neputință de împlinit? Bineînțeles că nu.
Când ucenicul învață meseria pe lângă meșter, el trebuie să se lase pe de-a întregul călăuzit de îndrumările acestuia; el nu cutează să vină cu nimic de la sine, cu nici un fel de metode proprii de lucru. El trebuie să se supună necondiționat meșterului, să împlinească toate îndrumările lui și să lucreze neabătut după cum spune meșterul.
Și noi trebuie să devenim supuși Domnului Iisus Hristos – ascultători până la capăt, ascultători până la moarte. E foarte simplu de făcut asta. Trebuie doar să ne concentrăm și să ne adâncim privirea duhovnicească, privind cu luare aminte și cinstit în ascunzișurile sufletului nostru – și atunci fiecare păcătos va vedea ce se face acolo. Acolo este întuneric, acolo colcăie șerpi – șerpii minciunii, curviei, zavistiei, trufiei, plăcerilor pântecelui, hoției, chiar și uciderii, șerpi cărora nu este număr.
Oare nu urâm șerpii, nu ne ferim de ei? Și atunci, vom iubi șerpii care se cuibăresc în inima noastră? Suntem datori să îi urâm, suntem datori să ne urâm sufletul, dacă în el colcăie șerpii.
În noi prea puține merită dragoste. În orice păcătos sunt multe care merită ură. Și trebuie ca această ură să se aprindă. Dacă pe umerii voștri ar apărea deodată niște zdrențe murdare și împuțite, oare nu le-ați arunca de pe voi, nu le-ați călca în picioare? Iar dacă omul păcătos va privi în sufletul său, va vedea că haina sufletului îi seamănă cu niște zdrențe împuțite. Și i se va face scârbă, greață, va urî zdrențele acestea, va urî sufletul său, care e îmbrăcat atât de hâd.
Vedeți că nu este nimic ciudat în cerința lui Hristos ca cel ce vrea să meargă după El să își urască sufletul? Trebuie să ne urâm trufia, părerea de sine, care ne poruncesc să ne rânduim viața de capul nostru, să ne fixăm în viață propriile noastre scopuri, să ne construim propriile noastre planuri. Trebuie să înlăturăm toate acestea, să rupem acest păienjeniș plin de praf, să ne luăm rămas bun de la tot. Trebuie să ne lepădăm de voința noastră, de planurile noastre, de rațiunea noastră și să ne plecăm cerbicea cu smerenie sub jugul cel bun al lui Hristos.
Trebuie să ne întindem către Domnul Iisus Hristos mâna tremurătoare și să-I strigăm: „Doamne! Nu voi merge pe calea mea. Voi merge după Tine, Tu mă călăuzește!”. Trebuie să ne supunem până la capăt și necondiționat voinței lui Hristos. Numai atunci va fi cu putință să mergem după El.
Dacă Domnul ne duce acolo unde S-a dus El însuși, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea și să mergem după El, unde credeți că mergem? Dacă asupra noastră a fost pusă crucea, bineînțeles că nu mergem la distracție, nu mergem la serbare, ci acolo unde sunt datori să meargă călcătorii de lege care își poartă crucea. Suntem datori să mergem după Iisus Hristos pe Golgota, până la capăt, chiar până la moarte.
Dar ce moarte cere de la noi Domnul? Cumva moartea fizică pe cruce, pe care a răbdat-o El însuși? Nu, ci El cere de la noi altă moarte. El cere să fim ascultători, smeriți, să urmăm Lui, Care S-a micșorat pe Sine: „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om și S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).
Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopții
Precum El a ascultat de Tatăl Lui, așa și noi suntem datori să ascultăm de El până la capăt. El ne duce la moarte – însă nu la o moarte de care trebuie să tremure inima noastră. El cere de la noi să împlinim cuvintele: „Câți sunt ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele” (Gal. 5, 24).
El cere să răstignim pe cruce și să omoram omul nostru cel trupesc, patimile noastre. El cere să ne răstignim pe cruce păcatele, așa cum El a răstignit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. El cere să ne răstignim pe cruce nu trupul ca atare, ci omul cel vechi, care trăiește nu după legile Lui, ci după poruncile lumii.
El cere ca pe acest om vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să îl urâm, pe acesta să-l lepădăm ca pe o haină veche și murdară și să începem o viață nouă, viața omului renăscut, ca să ne mântuim sufletul nemuritor, menit împărtășirii cu Dumnezeu.
Și trebuie să împlinim aceasta, căci altfel nu se poate curați inima, nu poate răsări în ea lumina lui Hristos. Ca să răsară soarele este nevoie să se risipească întunericul nopții. Ca să fie aer curat în locuință, el trebuie curățit de mirosurile urâte.
De asemenea și noi, dacă nu ne vom lepăda de toată întinăciunea, de nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezește în pofte, cum vom putea să mergem după Hristos? Altă cale nu este nicidecum.
Dar dacă vom începe această mare lucrare, ne stă înainte o luptă grea și prelungită, fiindcă omul vechi, pe care l-am lepădat și l-am răstignit, e o fiară sălbatică – și cu cât îl vom bate și răstigni mai mult, cu atât va mușca mai aprig. El e primejdios pentru noi, nicicând nu ne va lăsa în pace. Și avem de luptat cu această fiară până la sfârșitul vieții noastre.
Din Viețile Sfinților cunoaștem că ei toți au dus până la sfârșitul zilelor lor o luptă nesfârșită cu omul lor cel vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Și această luptă stă înaintea fiecăruia dintre cei ce s-au hotărât să împlinească spusele lui Hristos și să se lepede de sine. Îl așteaptă o cale lungă, grea, spinoasă, fără opriri – căci în viața duhovnicească a te opri înseamnă a da înapoi, a pierde tot binele și toată sfințenia pe care le-ai dobândit.
Ce înseamnă a-ți lua crucea?
Cine a fost mai presus decât Sfântul Apostol Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer și a văzut fericirea drepților, cine se poate asemui cu el în hotărârea lui de a-și răstigni trupul, cine va cuteza să spună precum el: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Și iată ce spune acest om mare: „Fraților, eu încă nu socot să fi ajuns, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând spre cele dinainte, alerg la țintă” (Filip. 3, 13).
El tinde înainte, se grăbește, fiindcă înaintea lui este un scop mare, sfânt și foarte greu de atins. Și atunci, noi să nu ne grăbim, noi să nu fugim de vom alege calea pe care a mers el și care a fost arătată de Domnul Iisus Hristos?! Iată ce înseamnă lepădarea de sine și mergerea după Hristos.
Dar ce înseamnă a-ți lua crucea – întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să își ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înțelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.
Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulți dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârșitul vieții le-au purtat nevoitorii din pustie.
Viața noastră – viața tuturor oamenilor – este amar, întristare și pătimire și toate aceste amaruri, întristări și pătimiri ale vieții noastre lumești, sociale și familiale, alcătuiesc crucea noastră.
Oare puține suferințe pricinuiesc căsnicia nereușită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră? Toți oamenii poartă și sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.
Oamenii care îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc și nu vor să își poarte crucea. Care este însă deosebirea între ei și creștinii adevărați?
Deosebirea stă în faptul că creștinii și-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-și capul, duc până la sfârșitul vieții crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos și-o duc pentru El și pentru Evanghelie și-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea și toate dorințele lor sunt robite de învățătura evanghelică.
Hristos ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta și ne va mângâia
Pentru a împlini această învățătură, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să ne ducem crucea cu supunere, neobosiți, neblestemând-o, ci binecuvântând-o, împlinind porunca lui Hristos, lepădându-ne de noi înșine și mergând în urma lui Hristos pe calea cea îngustă, ce duce în împărăția Cerurilor.
Iar noi vrem cu toții ca drumul vieții noastre să fie larg, încăpător, fără nici un fel de spini, murdărie, pietre și gropi, să fie presărat cu flori – dar Domnul ne arată o altă cale: calea pătimirilor.
Se cuvine să știm că pe această cale, oricât ar fi de grea, dacă ne vom întoarce către Hristos din toată inima El însuși ne va ajuta în chip uluitor pentru noi; El ne va sprijini când vom cădea, ne va întări, ne va îmbărbăta și ne va mângâia. Și atunci vom pricepe cuvintele Sfântului Apostol Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare (2 Cor. 4, l7): atunci pătimirile scurtei noastre vieți ne vor părea ușoare.
Când vom străbate această cale, ce pare grea și cumplită numai la început, când vom simți harul lui Dumnezeu care ne întărește, atunci ne vom duce cu bucurie și cu smerenie crucea, știind că prin aceasta ni se deschide intrarea în Împărăția Cerurilor.
Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să-i învrednicească pe toți de veșnica, slăvită și nesfârșita viață împreună cu El, cu Tatăl Lui, cu Duhul Sfânt și cu toată ceata sfinților îngeri. Amin
(Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiescopul Crimeii, 30 septembrie l946, sursa: Doxologia).