Predică la Duminica a XXXII-a după Rusalii

Scena minunată pe care Sfânta Evanghelie de la Sfântul Evanghelist Luca, la capitolul XIX, 1-19, ne-o înfățișează spre duhovnicească zidire, se petrece în orașul Ierihon. Mântuitorul Iisus era în trecere prin această așezare evreiască, înconjurat ca de obicei de mulțime mare de popor, dornică să vadă cu ochii proprii lucrurile peste fire ce le săvârșea și setoasă să-I asculte învățăturile admirabile. La porțile orașului dăduse vedere unui orb ce până atunci șezuse cerșind lângă cale și care primind lumina ochilor, „a mers după Dânsul, mărind pe Dumnezeu”(Luca XVIII, 43), fiind pentru toți dovadă evidentă a puterii dumnezeiești pe care Iisus Hristos o avea asupra firii văzute și umplând sufletele tuturor de cel mai cald entuziasm și de cea mai simțită admirație pentru Fiul Mariei.
În Ierihon trăia un om cu numele Zaheu. Acesta, mic de statură, pe cât era de bogat, pe atât era de păcătos. El era mai marele vameșilor, adică era căpetenia acelora care încasau dările pe care evreii erau datori a le plăti stăpânirii romane, care nu cu mult înainte, își întinsese puterea și asupra pământului sfânt al făgăduinței. Deși practica o îndeletnicire din cele mai urâte de popor, fiind direct în slujba puterii înrobitoare și dijmuind mai ales și cu mai multă asprime pe cei de jos, pe cei mici și fără apărare, adică pe săraci, pe orfani și pe văduve, și aceasta făcând-o nu atât în folosul vistieriei statului, cât mai ales în al pungii proprii – aceasta explică bogăția mare a lui, ca și păcătoșenia sa – Zaheu era fără îndoială fruntaș între fruntașii orașului, fiindcă era foarte bogat. Căci, îndeobște, se știa că respectul, considerația de care te bucurai, poziția socială pe care o aveai erau în directă legătură și proporție nu cu cinstea și omenia vieții tale, nu cu caracterul pe care-l aveai, nu cu virtutea pe care o practicai și nici chiar cu știința și priceperea de care dădeai dovadă, ci cu averea sau cu starea materială pe care te rezemai.
Fără îndoială că Zaheu va fi auzit despre Mântuitorul, al cărui nume era rostit cu atâta venerație și devotament de mulțime și căruia îi cântau osanale toți cei mântuiți din tot felul de neputințe. Desigur, va fi auzit despre acest misterios galilean, care, deși Se comporta ca un om adevărat, trăia ca un înger, vorbea ca un heruvim și făcea semne și minuni mai mari și mai multe decât orice profet al legii celei vechi.
În inima rece a acestui bogat înrobit de avere începe să mijească o dâră de lumină, în sufletul său înrăit de păcate începe să se înfiripeze, să încolțească o dorință de evadare din rău înspre bine, din păcat spre virtute: Zaheu, mai marele vameșilor și păcătosul păcătoșilor, vrea să-L vadă pe Mântuitorul Iisus. Această dorință a sa pare să nu fie realizabilă, căci el e mic de statură și atâta lume e strânsă în jurul Mântuitorului, încât e imposibil să-L poată vedea sau să poată străbate până la El. Iar dacă totuși s-ar fi înghesuit, ar fi riscat poate să fie bruscat de cei ce-l cunoșteau cât de păcătos era față de popor și față de rânduielile legii lui Moise.
Și atunci, ca să-și poată astâmpăra curiozitatea și ca să-și poată potoli imboldul lăuntric tainic ce-l mâna spre Mântuitorul, fară să țină seama că nu se cădea ca el, Zaheu, marele bogătaș, el, omul respectat și cinstit de concetățenii săi, el, om în toată firea, să recurgă la expediente copilărești pentru a-și ajunge scopul, Zaheu, știind pe unde avea să treacă Mântuitorul Iisus, negăsind alt chip spre a-L vedea, „aleargă înainte, se suie într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă”. Călcând deci în picioare orgoliul personal de om matur, de om bogat și cu vază, nesocotind judecata oamenilor – care pe bună dreptate ar fi putut râde de el, văzându-l cocoțat în pom, asemenea pruncilor – Zaheu își potolește dorul năvalnic al sufletului de a-L cunoaște pe marele Rabi.
Văzându-l în pom, privindu-L cu atâta dor și cu atâta iubire, Mântuitorul îi spune: „Zahee, grăbește de te pogoară, căci astăzi, în casa ta trebuie să rămân”. Era firesc să fie așa: Mântuitorul nu putea trece nepăsător prin fața unui om care dorea cu atâta ardoare să-L cunoască și în sufletul căruia încolțise speranța izbăvirii din păcate; Zaheu era bolnav sufletește, el dorea să fie vindecat, iar Iisus venise să vindece pe cei ce sufereau de asemenea boală. Coboară prin urmare, Zahee, căci Mântuitorul va tămădui nu numai casa sufletului tău, ci casa ta întreagă!
Atât de rodnică a fost întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus și Zaheu, încât din om păcătos, Zaheu devine om drept; atât de totală și de perfectă a fost întoarcerea lui de la păcat la adevăr, de la nedreptate la adevărata trăire, încât el, de la început, se debarasează de balastul ce-l lega de trăirea pământească păcătoasă, nelăsându-l să se înalțe spre culmile binelui și ale virtuții și care era, în același timp, izvorul celor mai multe păcate ale sale: avuția sa prea mare. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: „Iată jumătate din averea mea o dau săracilor”. Și fiindcă în meseria lui fusese necinstit, îmbogățindu-se pe căi nedrepte și nu prin muncă cinstită, el vrea să repare orice pagubă pe care ar fi cauzat-o altora: „și de am nedreptățit pe cineva cu ceva, îi întorc împătrit”. În fața unei atari întoarceri de la rău la bine, de la nedreptate la dreptate, de la păcat la virtute, Mântuitorul nu are altceva de adăugat decât: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta fiul lui Avraam este. Căci a venit Fiul Omului să caute și să mântuiască pe cel ce era pierdut”
E încă viu în mintea noastră praznicul luminat al Nașterii Domnului și inima noastră simte încă parfumul sfânt ce s-a răsăpândit din ieslea peșterii din Betleem, care a văzut marea minune a înomenirii lui Dumnezeu și care a cuprins în ea pe Dumnezeu cel făcut Prunc. Răsună în inimile credincioșilor glasul proorocilor, plin de nădejdea așteptării, care cereau de la Domnul să trimită mai repede pe Cel așteptat de neamuri și apoi cântarea plină de bucurie că Hristos S-a născut pe pământ. Da, Hristos S-a născut în lume, a intrat fără zgomot și fară pompă în această lume, facându-Se cetățean al ei, fără putință de a mai fi izgonit din ea: nici răutatea păcatului, nici nedreptatea oamenilor nu vor mai reuși să-L alunge de pe acest pământ, în care crucea pătimirii Sale sfinte a fost adânc înfiptă, iar El pironit cu cuie pe ea. El a rămas cu noi în Biserica Sa, căci ne-a zis: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor”. El trăiește în noi prin credința noastră în El; El trăiește și va trăi în iubirea sufletelor cu adevărat creștine. Mântuitorul continuă să fie în mijlocul nostru, în bisericile noastre modeste, în chipul tainic al Sfintei Euharistii, al Sfintei Împărășanii, rob al iubirii Sale nemărginite pentru noi, oamenii. Căci ce altceva este trupul și sângele Domnului, pe care-L mărturisim la Sfânta împărtășanie, decât același Hristos, născut din femeie și mort din iubire pentru oameni, care în chip nevăzut și totuși real, a rămas cu noi, frații Săi iubiți?
Mântuitorul Iisus Hristos a fost și rămâne dorința fierbinte a sufletelor cu adevărat iubitoare de Dumnezeu. Acestea, asemenea lui Zaheu din Evanghelie, au dorit și doresc să-L vadă, să-L audă, să-L cunoască și să-L înțeleagă, pentru ca apoi să urmeze întru totul voia Lui sfântă, poruncile Lui mântuitoare și pilda vieții Sale minunate. Sufletele cele alese au un singur dor, doresc un singur lucru: pe Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos: „Sufletul meu e însetat după Domnul, precum cerbul spre izvoarele apelor” – zice psalmistul. Iar marele iubitor de Hristos, Bernard de Clairvaux, spune: „De mii de ori pe zi Te doresc, Iisuse al meu; când vei veni? Când îmi vei da bucuria ca să mă hrănesc din Tine? O, Iisus, rege minunat, biruitor prea nobil, dulceață de nespus! Când cercetezi sufletul nostru, atunci îi izvorăște adevărul, atunci el calcă în picioare vanitatea lumii și arde de iubire divină! O, Iisus, dărnicie divină, bucurie minunată a inimii, bunătate de nepătruns, iubirea Ta să mă topească! Iisuse al meu prea dulce, speranță a sufletului care suspină, pe Tine Te caută lacrimile pioase, pe Tine Te cheamă suspinările intime ale inimii… pentru Tine, O, Iisuse, eu lâncezesc de iubire!” Iar „Imitația lui Hristos”, această carte de aur, spune: „A fi cu Hristos e raiul prea dulce; a fi fară El, iadul”!
Prin urmare: ești flămând? Dorește-L pe Iisus, căci El e pâinea îngerilor, mama care cuprinde toată dulceața. Ești însetat? Dorește-L pe Iisus; El e izvorul apei celei vii, din care dacă va bea cineva, nu va mai înseta în veci; El e vinul care îmbată sufletul și care face să încolțească feciorelnicii. Ești bolnav? Dorește-L pe Iisus, căci El e adevăratul doctor și adevărata ta tămăduire. Iubești frumusețea sau fugi după avuții? El însuși e frumusețea și oceanul tuturor comorilor. Dorești un prieten adevărat? Hristos e cel mai bun prieten al sufletului tău. Ești păcătos? Cheamă-L pe Iisus; El te va izbăvi, căci a murit pentru tine. Cere-I ajutor, căci El a învins pe diavolul, lumea, trupul, moartea și a potolit mânia Tatălui Său. Dorești să stărui în bine? Ia-L de model pe El, căci El e calea, adevărul și viața și cine îl urmează, nu umblă în întuneric. Dorește-L pe Iisus, suspină după Iisus, fă tot ce poți ca să ajungi la El; în El vei afla toate bucuriile și desfătările!
Iisuse Hristos, care bine ai voit a sfinți casa lui Zaheu prin prezența Ta și sufletul lui l-ai curățit prin harul Tău, fă ca mintea mea să-Ți creadă Ție totdeauna, inima mea să Te dorească mereu, iar voința mea să fie supusă poruncilor Tale sfinte! Fă-mă să Te iubesc mereu, să Te caut pretutindeni și să-Ți slujesc totdeauna, pentru ca apoi Tu să fii fericirea mea în viața cea veșnică. Amin!
(Pr. L Vesa, Glasul Bisericii nr. 1-2, 1961, sursa: doxologia.ro)