Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii

„Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vizon, în toate zilele veselindu-se în chip strălucit. Iar un sărac, pe nume Lazăr, zăcea în fața porții lui, plin de bube și ar fi poftit să se sature dintre cele ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înșiși câinii, venind, îi lingeau bubele. Și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Și a murit și bogatul și a fost îngropat. Și în iad, fiind el în chinuri, își ridică ochii și-l vede de departe pe Avraam, și pe Lazăr în sânul lui…”.
Ce expresie frumoasă: „sânul lui Avraam!”. Sintagmă care exprimă în mod plastic cuvântul „Rai”, locul de lumină al vieții de dincolo. Profesorul savant Simion Mehedinți (1868-1962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-creștină, intitulată „Poți să fii om deplin fără să fii creștin?”, ce are drept moto cuvintele „Un om ca și un popor, atâta prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie”, tâlcuind pilda de care ne ocupăm, zice așa despre „sânul lui Avraam”: „Vorba asta trebuie înțeleasă astfel: nu doar că Lazăr a intrat în sânul lui Avraam, cum ai băga un măr în sân, ci numai s-a culcat pe sânul lui. Cei vechi aveau obiceiul să stea la masă culcați, căci scaunele sunt o născocire nouă. La început, oamenii stăteau pe pământ, când se odihneau și când mâncau; așa că, stând aplecați, capul unora se rezema uneori pe brațele și pe sânul vecinului. Lazăr, așadar, stând alături de Avraam, care era în capul ospățului, se rezema pe sânul lui”.
De altfel, în Evanghelia după Ioan avem o imagine asemănătoare: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul din ucenicii Lui, pe care îl iubea…” (13, 23). „La pieptul Lui”, adică „la sânul Lui”. Se mânca jos, pe pardoseală, nu la o masă, așa încât această rezemare este explicabilă.
Revenind la fragmentul evanghelic citat anterior, ne dăm seama că este suficient de limpede pentru a înțelege că și bogatul și Lazăr au ajuns, fiecare, în locul meritat. În cele ce urmează vom încerca să vedem mai adânc din ce motive unul a dobândit Raiul, celălalt a primit pedeapsa Iadului.
Dacă Lazăr a dobândit Raiul, înseamnă că a avut niște merite de care evanghelistul nu pomenește, dar care pot fi ușor de bănuit. Faptul că era sărac nu trebuie luat ca un merit, căci bine s-a zis că „bogăția în sine nu este un păcat, iar sărăcia nu este o virtute”.
În orice vreme au existat și săraci și bogați, precum și astăzi, precum va fi, poate, până la sfârșitul veacurilor. Unii dintre săraci sunt și plini de patimi, totodată, dar, în contrast, trebuie să recunoaștem că sunt și oameni înstăriți care au dobândit bunuri prin muncă cinstită, fiind, totodată, virtuoși.
„Fericiți cei săraci cu duhul (adică smeriți), că a lor este împărăția cerurilor!”
Căci putem fi săraci lipiți pământului și datorită patimilor, să pierdem Raiul. Dimpotrivă, putem fi bogați, dar virtuoși totodată și să avem parte de Rai. Dacă Lazăr a fost primit în Rai, nu înseamnă că Dumnezeu a hotărât așa din pricina sărăciei, ci că el avea alte virtuți, între care bănuim cel puțin două (pe baza textului evanghelic).
Deși era sărac și bolnav, nu cerșea, nici nu cârtea. Cunoștea, credem, un cuvânt al Scripturii Vechi care spune: „Fiule, viață cerșetoare să nu trăiești; mai bine să mori decât să ceri!” (Sirah, 40, 31).
Este dezolantă și reprobabilă imaginea cerșetorilor din zilele noastre și nu ne referim la cei cu adevărat necăjiți, ci la cei care, fugind de munca cinstită, profită de prea marea îngăduință a creștinilor miloși. N-ar fi rău dacă s-ar putea lua niște măsuri împotriva acestora. Ne amintim de un cuvânt tare, dar foarte potrivit al lui Nicolae Iorga: „Dacă aș fi scris cele zece porunci, aș mai fi adăugat una: nu cerși!”.
Lazăr era milos și tolerant: avea milă de animale, le iubea și nu le alunga, chiar dacă prin lingerea rănilor durerile deveneau și mai grele. Mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului, face această remarcă, în comentariul la Noul Testament: „Nu numai că nu-l hrănea nimeni, dar devenise el însuși hrană pentru câini” (notă asupra vers. 21).
Ne dăm seama, așadar, că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: „Fericiți cei săraci cu duhul (adică smeriți), că a lor este împărăția cerurilor!”.
I se potrivește foarte bine, de asemenea și următoarea pildă din Pateric: „La o mănăstire s-a făcut masă după sfânta slujba la care lua parte tot soborul. Un frate străin a intrat și el în sala de mese și se ospătă cu frații. Iconomul mânăstirii, intrând în trapeză, l-a zărit și a zis:’ Cine te-a poftit aici? Cum îndrăznești? Ieși afară!’ Omul, sculându-se, a ieșit și ședea pe o bancă mai de – o parte. Dar fața lui era voioasă de parcă nimic neplăcut nu i s-ar fi întâmplat. Un călugăr a intrat în vorbă cu el și l-a întrebat: Cum de nu te-ai mâhnit, căci iconomul nostru te-a ocărât și te-a scos afară de la masă? Acela a răspuns: Când veneam la biserică, mi-am pus în minte gândul că sunt păcătos și nevrednic ca un câine, care, atunci când este alungat, se duce, când îl chemi, vine…”.
Aceeași atitudine, trebuie să recunoaștem, cu totul deosebită, o remarcăm și la săracul nostru Lazăr.
Bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru și lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăției a pierdut Raiul, căci bogăția în sine nu este rea. Devine rea dacă este dobândită necinstit și dacă este utilizată egoist. Căci ea poate fi asemuită cu o scară: poți urca pe ea spre cer, prin milostenie, sau poți coborî pe ea în iad, prin zgârcenie și egoism.
Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile și bogățiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii. (Pr. Vasile Gordon)