Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii – Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor

Iubiți credincioși,
Mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să fim și în această zi în biserică la Sfânta Liturghie, așa cum ne cheamă clopotul în fiecare sărbătoare. Și noi știm de ce ne cheamă: ca să ne rugăm. Iar rugăciunea, precum îndeobște se cunoaște, are trei forme de manifestare: de slavă (aducem slavă lui Dumnezeu, Făptuitorul a toate), de mulțumire, pentru tot ce ne-a dăruit, inclusiv în săptămâna pe care ieri am încheiat-o și de cerere (cerem anumit lucruri de care avem noi nevoie, pentru viața aceasta pământească și pentru cea viitoare).
Dar mai venim la biserică pentru ceva: venim să învățăm! Ca la școală! Venim să ni se „predea” o anumită lecție, o temă să-i zicem, o temă pentru acasă. Pe care de fapt preotul nu o predă de la sine, ci o preia din cărțile Bisericii, din îndrumările care sunt în Calendar și din experiența vieții.
Primul ghid în alegerea temei este, de fapt, Sfânta Evanghelie. Vedeți, în fiecare duminică și la fiecare sărbătoare este o altă Evanghelie și de aceea din Evanghelia zilei ne alegem noi tema lecției pe care încercăm s-o predăm dumneavoastră, iar dumneavoastră s-o duceți mai departe la cei care, din diferite motive, nu vin la biserică.
Vă rugăm să îngăduiți a sublinia acest caracter de școală al bisericii. Știți că sunt trei mari factori ai educației în societate: familia, școala și biserica. Ordinea în care le-am enumerat este întâmplătoare, fiecare avându-și importanța ei specială, dar îndrăznim să spunem că biserica le cuprinde pe celelalte două.
Școala a fost întâi, la noi, dar și prin alte părți, lângă biserică, sau în tinda bisericii, sau chiar în biserică, acolo unde nu era tindă. Familia de asemenea se constituie în biserică. În biserică se întemeiază, prin Sfânta Taină a Cununiei, familia, aici se botează pruncii, aici se împărtășesc creștinii.
Aici venim, așadar, nu numai să ne rugăm, ci să ne sfințim și resfințim viața. Totodată, să învățăm cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului.
Deci, biserica este școala noastră cea de toate zilele. Așa cum spunem în Rugăciunea Domnească, pâinea noastră cea de toate zilele, așa putem spune școala noastră cea de toate zilele: Sfânta Biserică.
Iubiți credincioși,
Să răspundem acum la întrebarea: ce temă trebuie să preluăm astăzi de la biserică, ca apoi să încercăm să o facem acasă? V-ați uitat azi în calendar? De obicei tema e scrisă acolo, la duminica respectivă… . Și este indicată acolo și Evanghelia orânduită, care s-a citit la vremea ei.
V-am ruga și cu acest prilej, să veniți un pic mai de dimineață la biserică, pentru a fi aici la citirea Evangheliei. În speranța că așa veți face toți, o recitim acum, totuși, pentru a-i înțelege astfel mesajul.
Este de la Sfântul Evanghelist Luca capitolul 6, versetele 31-36. Zice așa: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea; Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Căci și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați cu împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Aceasta este Evanghelia și chemarea, mesajul: iubirea de vrăjmași.
Iubiți credincioși,
Este o temă delicată, din multe puncte de vedere. Noi de-abia dacă reușim și nu întotdeauna, să-i iubim pe cei apropiați, pe cei care ne iubesc, care ne vor binele, care ne ajută, care ne susțin. Abia dacă îi iubim pe ei.
Nu știu dacă poate cineva să îndrăznească a spune: cu adevărat îi iubesc, le sunt recunoscător celor care îmi fac bine. Darămite pe vrăjmași. Ne dăm seama că este foarte greu, dar să recunoaștem, totuși, nu imposibil.
Pentru că Dumnezeu nu ne cere imposibilul și ne-a dat și pildă prin Fiul Său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Pentru astăzi, conștienți că tema, iubirea de vrăjmași, este foarte vastă, vom încerca să răspundem, fie și parțial, la întrebarea: Care sunt vrăjmașii noștri? Ia să vedem, ia să facem o „inventariere”. Pe cine trebuie să iubesc eu, că aș vrea să-i iubesc, dacă Mântuitorul ne cere acest lucru.
Nu vreau să fiu ca un păgân, că dacă-i iubesc numai pe cei care mă iubesc n-am făcut nimic, nu sunt creștin. Vreau să fiu creștin adevărat. Vreau să-i iubesc și pe vrăjmași. Dar, care sunt? Trebuie să recunoaștem că atunci când vine vorba de vrăjmași, de dușmani, ne gândim de cele mai multe ori la adversarii personali: din familie, de la serviciu, dintre vecini etc. Și îi știm, îi nominalizăm, îi catalogăm, cum spuneam mai sus chiar îi „inventariem”!
Se întâmplă nu de puține ori că noi, preoții, primim pomelnice pe care scrie așa: vii, cutare și cutare; morți, cutare și cutare; pe urmă vrăjmași. Găsim scris chiar așa, de multa ori. Și cu adaosul: Să le dea Dumnezeu după faptele lor, după inima lor.
Ei bine, iubiți credincioși, e un mod pueril, copilăresc, de a vedea lucrurile. În clipa în care noi i-am catalogat pe unii ca vrăjmași, i-am scris acolo cu acest apelativ, înseamnă că nu privim lucrurile creștinește.
E adevărat că poate ei ne sunt vrăjmași, că toți avem. Căci nimeni nu poate să spună: n-am nici un dușman, nici o dușmancă. Nu se poate, n-am fi oameni.
Vrăjmășia ține de condiția noastră umană. Pentru că vrăjmășia este alimentată de Vrăjmașul cel dintâi, Diavolul. Și cei care se pun în slujba lui, sigur că ne fac greutăți. În acest sens, întreabă, pe bună dreptate, Sfânta Singlitichia din Alexandria Egiptului (sec. IV, pomenită la 5 ianuarie): „Pentru ce urăști pe omul care te-a ofensat? Nu el te-a ofensat, ci diavolul. Urăște boala, nu bolnavul!”.
Iar auto-alimentarea urii duce la propria noastră pieire. Căci spune Talasie Libianul: „Ura față de aproapele este moartea sufletului”. Dar, cum ar trebui, atunci, să scriem pomelnicul? Pur și simplu: la vii, cutare și cutare, punându-i pe toți la un loc: rude, prieteni, dușmani, nici să nu știe preotul din ce categorie face parte fiecare, că știe Dumnezeu!
În acest fel, facem dovada limpede că ne rugăm și pentru vrăjmași, nediscriminator. Altfel, nu ne deosebim de păgâni.
Un coleg de-al meu, preot la țară, mi-a relatat odată o situație pe cât de hazlie, pe atât de îngrijorătoare. A venit la dânsul, în primul an de preoție, o credincioasă și i-a zis: „Părinte am niște nume pe care vă rog să mi le pomeniți la miroane sau maroane, cum li se mai spune. Se poate, părinte, dacă vă plătesc?”. „Da măicuță, pomenim, dar nu neapărat pentru bani”.
Părintele, neștiind ce este cu aceste „miroane”, a întrebat un preot mai în vârstă: „Părinte care este treaba cu miroanele?”. „O! Să știi că în zona noastră, pe aici, este o credință greșită și anume: cineva dacă este în dușmănie cu niște persoane, le scrie într-un pomelnic și deși sunt în viață, îi cere preotului să le pomenească la morți”.
Așa stăteau, deci, lucrurile cu miroanele sau maroanele. În fapt, miroanele, sau miridele sunt părticele din prescură, mici fărâmituri pe care preotul le scoate pentru vii și pentru morți. Și noi scoatem miride sau miroane sau maroane, dar le scoatem pentru vii din prescura a 4-a, iar pentru morți din altă prescură.
Dar niciodată nu-i pomenim pe cei vii la cei morți, Doamne ferește! Care era, de fapt, dorința nemărturisită a femeii aceleia și poate încă a multora, asemenea ei? Care era? Să fie pomeniți dușmanii, în viață fiind, la morți. Adică: ori să moară, să scape de ei, ori să li se întâmple ceva foarte rău.
Și eu cred că acest caz nu este izolat. Dovadă că primim și noi câteodată astfel de pomelnice: cutare și cutare să fie pedepsiți de Dumnezeu, să primească după inima lor etc. Nu-i bine așa, iubiți credincioși!
Dar, să mergem mai departe.Vrăjmașii nu sunt numai personali. Mai bine zis, nu trebuie să ne gândim, cu prioritate, la vrăjmașii personali. Căci dacă procedăm așa, ne învârtim într-un cerc închis, izolat, egoist. Ne gândim, de fapt, la noi: să nu ne supere, să ne fie bine etc.
Trebuie să știm că vrăjmașii cei mai periculoși nu sunt ai noștri, personali, ci ai Bisericii, ai neamului, ai familiei mele. Sunt vrăjmașii care-mi periclitează viitorul copiilor. Pe aceștia nu-i cunoaștem, poate, cu numele, dar le simțim prezența. Sunt înrolați în cete, să zicem așa, mafiote. Subminează economia țării, subminează moralitatea țării, subminează credința noastră ortodoxă. Lucrează subteran, asiduu, nu-și dau răgaz. Aceștia sunt vrăjmașii care trebuie să mă preocupe.
Și, totuși. Aici am vrut să ajungem: trebuie să-i iubim! O să întrebe cineva, cum să-i iubesc pe cei care îmi subminează țara, neamul, biserica și credința, familia? Cum să-i iubesc? Îi iubesc pentru că altfel nu urmez pilda Mântuitorului, dar cum îi iubesc asta e problema.
Aș pleca de la un verset din Scriptură. Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi creștinești deosebit de înalte, zice așa în Epistola către Romani capitolul 12, versetul 20: „Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să bea, căci, făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.”
Auziți? Cum adică „vei grămădi cărbuni de foc”? Cât ar fi cineva de înrăit, mafiot…, etc., dacă tu îi dai de mâncare, îl găzduiești, îi astâmperi setea etc., îl pui pe gânduri, îi faci conștiința lui să-l mustre, să-l ardă, ca și cum ar avea niște cărbuni aprinși pe cap.
Sfântul Grigorie Teologul așa tâlcuiește: „Cărbuni aprinși pe capul vrăjmașului înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu și spre bine”. Așa au înțeles, iubiți credincioși, înaintașii noștri de vrednică pomenire, chiar înainte de a fi creștini.
Vă este cunoscută, credem, istoria lui Dromichete, conducător geto-dac din jurul anului 300 î. Hr. Atacat de Lysimach, conducător al Traciei, Dromichete îl face prizonier, dar îl tratează în cel mai curat duh creștin, îngrămădind cărbuni aprinși pe capul lui: îl așează la masă, pe el și-ai lui, servindu-le mâncare în vase de aur.
Iar Dromichete și ceilalți ai casei au mâncat mai deoparte, în vase de lemn. Ce lecție extraordinară! Rezultatul? O pace rapidă, urmată și de o nuntă: Lysimach îi dă în căsătorie lui Dromichete pe fiica sa!
Dromichete, deși nu era creștin, știa că a dușmăni este o faptă omenească, iar a ierta și a iubi este ceva dumnezeiesc. Așa se exprimă, în veacul de aur, Sfântul Ioan Hrisostomul: „Dacă tu iubești pe cel ce te dușmănește, ești deopotrivă cu Acel ce face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni”.
Iubiți ascultători,
Încercând să ne apropiem de finalul cuvântului nostru, socotim potrivit să aducem o mărturie personală, din modesta experiență de preot. În urmă cu aproximativ 5 ani o credincioasă din Grecia, deci ortodoxă de a noastră, care se vedea că stă în România, că știa ușor românește, mi-a lăsat un pomelnic pe care-l păstrez până în ziua de astăzi, în care erau scrise nume de creștini, la vii, cu câte o literă românească, cu câte o literă grecească, dar numele sunt lizibile.
Am studiat grecește și m-am descurcat în descifrarea acestor nume. Ceea ce m-a impresionat este că, la sfârșit, zice așa: „Mă rog pentru dușmanii mei. Să le dea Dumnezeu sănătate ca să mă lase în pace”. Punct.
M-a șocat acest fapt și mi-a plăcut. Se roagă cineva pentru dușmani, să le dea sănătate ca să o lase și pe ea în pace! O dată, să le dea sănătate, nu moarte, sau altceva, exprimând, totodată, o dorință personală, foarte simplă, atât de omenească: să fie lăsată în pace.
Adică, exact ceea ce a spus cândva și dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Iubind pe vrăjmași, nu lor le faci bine, ci ție însuți”.
Evocând acest pomelnic, nu știm dacă femeia respectivă și-a dat seama că mărturisea, de fapt, un lucru extraordinar: vrăjmașii au nevoie în primul rând de sănătate. Trupească, dar mai ales sufletească, mintală.
Căci vrăjmașii neamului, vrăjmașii personali, ș.a., nu sunt oameni sănătoși. Nu au o gândire sănătoasă, sunt înrăiți, sunt în stăpânirea diavolului, izvorul bolilor de tot felul.
De aceea, credem că printre cele mai inteligente lucruri pe care le putem face pentru ei este a ne ruga pentru sănătatea lor, că dacă vor fi sănătoși vor gândi altfel și în consecință, ne va fi și nouă mai bine.
De aceea, încheiem rugându-ne: „Doamne, dă-le sănătate vrăjmașilor noștri!”. Amin.(Pr. Vasile Gordon, Doxologia.ro)