Predică la Duminica a VII-a după Paști a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

În Evanghelia de duminică, vedem cum Mântuitorul lumii, înainte de patimile Sale, a ridicat ochii la cer și S-a rugat pentru Sine și pentru ucenicii Săi. Din această rugăciune rezultă că Domnul a primit putere peste omenirea păcătoasă, peste care stăpânește ca Biruitor al păcatului, al iadului și al morții.
Puterea pe care a primit-o de la Tatăl este folosită de Fiul lui Dumnezeu ca să dea viață veșnică tuturor celor ce I-au fost încredințați (cf. In. 17, 2). Hristos este mare și milostiv, încât toți, care au comuniune cu El, pot primi de la El o viață care nu piere niciodată și o cunună care nu se veștejește.
Iubiți credincioși,
Mântuitorul lumii ne sfințește prin cuvântul Evangheliei și prin harul Sfintelor Taine, umplându-ne sufletele cu binecuvântările Sale dumnezeiești. Pe toți ne cheamă la Împărăție și slavă, la moștenirea cerului. Ținta măreață pe care ne-o pune înainte este viața veșnică. Această viață nemuritoare ne-o descoperă Domnul tuturor și o asigură tuturor celor care I-au fost dați.
De aici se vede limpede valoarea făpturii omenești, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu prețul sângelui dumnezeiesc. În această privință, Sfântul Ioan Iacob spune: „De-aș fi lipsit de toate în lume,/Nimica n-am a pierde eu,/Căci toate nu-s așa de scumpe/Ca tine, suflete al meu”.
Dacă nu credem în viața de veci, viața omenească nu valorează nici măcar un dolar. Unui om de știință american i-a venit, într-o zi, ideea să socotească părțile materiei din care este făcut corpul omenesc. El a obținut următorul rezultat: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar; cu fierul din sânge s-ar putea face șapte cuie de potcovit un cal; cu calciul din oase s-ar putea înălbi peretele unei odăi. Mai este în om cărbune, cu care s-ar putea prepara 65 de creioane. Se mai găsește în trup fosfor necesar pentru o cutie de chibrituri sau cât încape într-o lingură de bucătărie. Or, toate aceste lucruri, socotite la prețul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci doar 93 de cenți.
Ce jalnică ar fi ființa omenească dacă la atâta s-ar reduce valoarea ei! Însă Domnul nostru ne învață că lumea toată, cu toate bogățiile ei, nu valorează cât un suflet nemuritor: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Mc. 8, 36).
Se povestește despre un rege al perșilor că a chemat, odată, la curte trei bărbați înțelepți pe care i-a întrebat care este cea mai mare nenorocire a vieții omului. Primul a răspuns că boala. Al doilea că bătrânețea. Ultimul, după câteva clipe de gândire, zise: „Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ți dai seama pe patul morții că ai păgubit mântuirea sufletului”.
Noi toți ne încredințăm viețile, în această viață pământească, unor deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziția socială ș.a. Dar orice, în afară de Dumnezeu, ne dezamăgește și ne determină să strigăm cu înțeleptul Solomon: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte și nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Și iată că am văzut că totul este deșertăciune și vânare de vânt” (Eccl. 2, 10-11).
Un om spunea odată: „De ce mi-ar păsa de Dumnezeu și de Biserică? Biserica este bună pentru aceia care o iubesc, dar pentru mine sunt numai două lucruri care contează în viață: ocupația mea și familia mea”. Un prieten îl întreabă: „Nu te-ai oprit vreodată să gândești că într-o zi tu le vei pierde pe amândouă? Atunci ce vei avea?”. Omul răspunde: „Niciodată n-am gândit la asta, în acest chip”. Aceasta e greșeala pe care o fac robii celor pământești.
Sfântul Evanghelist Ioan afirmă: „Lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I In. 2, 17). Cel mai puternic în viață este cel ce se predă Atotputernicului Domn, asemenea profetului David, care zice: „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” (Ps. 17, 1).
Este nemuritor acela care își predă viața sa Celui Ce este nemuritor, adică lui Hristos, Biruitorul morții, Care zice: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25).
Cui ne predăm noi viața? La ceva care, într-o zi, va înceta să existe? La ceva care ne va lăsa reci și uscați? Ori ne predăm viața lui Hristos, Care va sta lângă noi toată veșnicia? Să stăm bine și să luăm aminte: viața veșnică este viața noastră personală și după moarte, viață căreia îi sunt destinați toți oamenii și pe care ne-o promite Mântuitorul nostru când zice: „Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu” (In. 14, 2-3).
Fiecare își temeluiește viața cea veșnică, prin strădanie proprie, în viața pământească. Viața veșnică a celor păcătoși este o temniță spirituală, chin veșnic, viețuire cu diavolul. În schimb, virtuoșii beneficiază de liniște și pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos și cu întreaga Biserică, de-a lungul existenței lor terestre.
Ca atare, viața lor viitoare va fi o duminică fără de sfârșit. Nu trebuie să uităm nici o clipă că între viața pământească și viața veșnică există o relație directă.
Eternitatea, în toată măreția ei, o dobândesc nu cei ce fug de viața de aici, ci aceia care își valorifică aptitudinile lor morale și profesionale. Moștenitorii vieții veșnice sunt toți cei ce se sârguiesc și luptă pentru un ideal înalt, cei ce fac pe pământ muncă ziditoare, care nu se lasă împiedicați de obstacole și sunt gata de orice jertfă pentru realizarea a tot ceea ce înalță, edifică și înnobilează pe oameni.
Noi, creștinii, suntem cetățeni ai două lumi. Noi suntem, toți, în același timp, cetățeni ai pământului și cetățeni ai cerului, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Voi nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19).
Noi suntem în această lume, dar nu aparținem ei. Noi suntem pelerini, trecem prin lume, cetățenia noastră aici fiind doar temporară. „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14).
Tot ceea ce facem în această lume afectează cetățenia noastră în cealaltă lume. Chiar un pahar de apă rece, oferit în numele lui Hristos, va avea răsplata lui în ceruri, ne spune Iisus. În persoana fiecărui om pe care-l miluim și-l ajutăm, stă ascuns Hristos, Care ne încredințează astfel: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 40).
Drumul adevărat al nădejdii spre viața veșnică trece prin calea cea îngustă a muncii perseverente și jertfelnice pentru triumful ideilor mari, pentru izbăvirea semenilor de strâmtorări și pentru schimbarea în bine a fizionomiei lumii întregi.
Dacă vrem să fim miluiți de Dreptul Judecător, trebuie să nu ne preocupe doar interesele noastre personale, ci să ajutăm pe cei lipsiți și necăjiți, să fim solidari cu semenii noștri. În această privință, Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Până când călătorești cu vânt bun, întinde mâna ta celui amenințat de înecare. Câtă vreme ești sănătos, ajută-l pe cel ce rău pătimește. Nu aștepta să înveți prin propria ta suferință ce este lipsa de omenie!”.
(ÎPS Irineu Pop-Bistrițeanul)