Intervalul de timp dintre Înălțarea lui Iisus la cer și Rusalii este o perioadă ce se caracterizează printr-o absență fizică a lui Iisus și dorința sau, mai bine zis, speranța în venirea Mângâietorului, a Spiritului adevărului și al înțelepciunii, a Duhului dătător de viață promis de Iisus înainte de a se înălța la cer. Starea de incertitudine trebuie să fie întotdeauna un impuls spre rugăciune, o rugăciune care trebuie să facă să vibreze întreaga ființă a creștinului, precum vibrează o coardă de vioară după ce a suportat trecerea arcușului.
Pentru omul religios, momentele de rugăciune sunt momente de adevăr în propria viață. Omul este pe deplin el însuși, fără apartenențe și fără falsitate numai în momentele de rugăciune, atunci când se află în singurătate înaintea lui Dumnezeu și i se adresează acestuia. În starea de rugăciune, omul se întâlnește nu numai cu el însuși, nu numai cu propria-i conștiință, dar este o întâlnire, o regăsire a sa înaintea lui Dumnezeu, o prezență față de care omul nu poate să tăinuiască, să ascundă nimic.
Înălțarea lui Iisus la cer, actul de glorificare a Fiului
Iisus Hristos este pentru noi principalul model de rugăciune. Toată viața lui Iisus este ritmată de momente de rugăciune intensă. Este un ritm impus de profunda sa conștiință interioară de a fi trimis, ca Fiu al Tatălui, ca să vestească Împărăția lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
În evanghelia de duminică este prezentat Iisus într-o nouă ipostază a rugăciunii. Dacă de obicei evangheliile ni-l prezintă pe Iisus mergând de unul singur într-un loc retras să se roage, de data aceasta Iisus nu mai este singur, el este cu ucenicii săi. În cadrul discursului de adio, Iisus se adresează Tatălui cerându-i gloria pe care o merită, învingând până la capăt neputința creaturii sale omenești, răscumpărând atitudinea de neascultare a lui Adam, prin jertfa sa de ascultare până la sacrificiul vieții pe cruce. Prin jertfa sa, Hristos realizează o transformare ontologică a omului decăzut prin păcat, o transformare prin care Iisus îl ridică pe om din starea de păcat la starea de har, de fiu al lui Dumnezeu.
Prin Înviere, Iisus Hristos, primește puterea de a nu mai fi atins de moarte, primește puterea de a transmite tuturor oamenilor mântuirea, primește răsplata crucificării sale. Această răsplată este motivată de sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni atunci când spune că “pentru aceea și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume,… Iisus Hristos Domnul” (2,9). Prin Înviere, Iisus nu a fost așezat în starea de mărire deplină. Înălțarea lui Iisus la cer este actul de glorificare deplină a Fiului, actul în urma căruia Fiul este așezat la dreapta Tatălui și primește numele pe care îl merită, acela de Domn, Stăpân al vieții și al morții.
Prin evenimentul mântuitor al Fiului se manifestă gloria-dragoste a lui Dumnezeu, este arătată dragostea Fiului și a Tatălui. Este manifestată o singură glorie, aceea a Tatălui prin Fiul, glorie a Tatălui dezvăluită oamenilor de Fiul. Iisus nu poate să-și manifeste gloria fără acordul Tatălui, pentru că ceea ce manifestă Iisus este gloria pe care Tatăl i-o comunică.
Iisus cere gloria de la Tatăl după cum Tatăl i-a dat puterea peste orice făptură, puterea de a da viața veșnică acelora pe care Tatăl i-a dat lui. Fiecare om poate să obțină această viață acceptând oferta făcută de Tatăl prin Iisus. Din partea lui Dumnezeu nu este nici o discriminare, noi suntem cei care ne decidem propriul destin (cf. In 3,17; 12,46s; 15,22-24). Respingând dragostea lui Hristos, respingem viața și rămânem în moarte.
Naștere spirituală
În a doua parte a evangheliei de duminică, Iisus se roagă pentru cei pe care Tatăl i-a dat și cărora el le-a descoperit pe Tatăl. Aceștia îl urmează pe Iisus, se rup de lumea acelor timpuri, plină de nedreptăți, ruptură ce este completată de alegerea lor de către Iisus. Iisus se roagă pentru cei care au crezut că el vine de la Tatăl și că este trimis de Tatăl. Cei care au crezut, au crezut în însăși misiunea lui Iisus, aceea de a-i aduce la o nouă naștere, o naștere spirituală, o naștere în Duh și adevăr. Când Iisus spune că discipolii sunt ai Tatălui, nu înseamnă că aceștia sunt proprietatea Tatălui, dar înseamnă că ei aparțin unei familii, aparțin noului popor al lui Dumnezeu. Iisus și-a dat seama că acești discipoli, care nu erau ajunși la maturitatea credinței, rămânând într-o lume ostilă, aveau nevoie de un susținător, aveau nevoie de Duhul iubirii, al credinței, al tăriei și al speranței, pentru a duce la capăt misiunea încredințată, aceea de a vesti Evanghelia la toată făptura. Comunitatea, fără susținerea vizibilă a lui Iisus, are nevoie de un ajutor pentru a-și păstra propria identitate în mijlocul lumii și pentru a continua să manifeste oamenilor dragostea lui Iisus și a Tatălui, pentru a continua să propovăduiască mântuirea adusă lumii de Fiul, pentru a face cunoscută venirea împărăției lui Dumnezeu.
(www.predici.cnet.ro)