Predică la Duminica a III-a după Rusalii

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieții spirituale și libertății noastre sufletești pentru a nu fi înrobiți de grijile pentru bunurile materiale.
Cum înțelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos și cum o putem dobândi?
Trebuie să o înțelegem, ca și Sfinții Apostoli, în lumina tainei lui Hristos și a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat și de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraților, ați fost chemați la libertate” (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: „Adevărul vă va face liberi; … dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8, 32, 36). Experiența libertății pe care Hristos o dăruiește omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat și de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”(II Corinteni 3, 17).
Libertatea este dar al lui Dumnezeu care se cultivă prin maturizare spirituală permanentă
Libertatea pe care o aduce prezența Duhului Sfânt în om se arată și prin familiaritatea care se stabilește între om și Dumnezeu, păstrându-se, în același timp, distincția între creatură și Creatorul său. Creșterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experiența libertății fiilor lui Dumnezeu sau a filiației adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).
Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de ființă creată după chipul lui Dumnezeu și de purtător al Duhului Lui dat prin însăși alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) și prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înțelegem de ce „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17).
Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu și chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: „La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și a primit, între altele, nașterea din Duhul, pentru a obține, după voința sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui și dumnezeu după har prin Duhul”.1
Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voința liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca ființă în comuniune.
Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la neființă, omul trece la ființă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de „mâinile” lui Dumnezeu și este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu și nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.
Totuși, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom și ispitirea șarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în fața situației de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, și anume aceea de a alege între Creator și creatură, între Dăruitor și darurile Sale.
Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului față de lumea materială, în uitare de Dumnezeu și în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relație. Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării și al lăcomiei; omului îi este rușine și îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită și pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe șarpe…
Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relațiile umane interpersonale și relația omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtășește de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoștință față de Dumnezeu, ci el le posedă și se lipește de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipește mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbește mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat.Dependența sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri. Relația omului pătimaș cu semenii săi și cu natura nu mai este relație de comuniune spirituală, ci una posesivă și conflictuală. Centrarea omului în sine însuși și în lumea materială produce o închidere a sa în fața lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii. Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează.”Supus legilor biologice și cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferințe fizice, patimile se trezesc și-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariția iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut”.2
Așadar, libertatea omului de-a alege între dar și Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi „ca Dumnezeu” fără Dumnezeu.
Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină și firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare și eliberatoare, în sensul vindecării și eliberării naturii umane din robia păcatului și a morții.
1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D.
2 Th. Špidlík, La spiritualité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81.
(sursa: Ziarul Lumina)