Titulatura particulară a duminicii de față e de dată recentă, dar care prelungește ideea teologică a duminicii trecute: că Biserica are Sfinți și că Sfinții sunt din toate națiile pământului, inclusiv români.
Adică avem mărturii personalizate ale credinței: Sfinți.
Nu vorbim în abstract, ciîn mod concret.
Numai că mărturiile despre Sfinții noștri sunt firave, cel mai adesea.
Semn că nu ne-ar cam place să îi cinstim în timpul vieții…ci doar „să profităm” de ei…după…atunci când le găsim Sfintele Moaște, când ne fac minuni…când ne vindecă…când ne ajută.
E bine și așa, la o adică!
Însă contează, da, contează dacă Sfântul a fost apreciat, iubit, respectat de către oamenii credincioși.
Măcar de ei…
Pentru că asta arată că cei din jurul lui au văzut în Sfânt o lumină și nu „un ins oarecare”.
Sfinți români
Sfântul Daniil Sihastru era căutat de oamenii de rând până la Sfântul Ștefan cel Mare, pentru că tămăduia de suferințe și boli, alunga demoni, avea darul prorociei și al sfătuirii duhovnicești.
Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei scria cărți.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria poeme.
Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul traducea cărți patristice.
Din limba greacă în limba română, pentru ca să le înțeleagă și românii.
Căci cum să te sfințești prin adevăr dacă nu citești adevărul și dacă nu dorești, cu toată sârguința, să îl faci una cu viața ta?
Adică nu avem nevoie numai de nevoitori tăcuți și neștiuți în Biserica Ortodoxă Română, ci și de oameni ca Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau ca Părintele Arhidiacon Ioan I. Ică jr., care să traducă și să explice rectitudinea/ dreptatea/ sfințenia credinței.
Pentru că altfel decădem teologic și moral foarte mult…dacă nu ne adăpăm continuu din sursele credinței, din Sfinți, din viețile lor magnifice și din imensele lor opere teologice.
ViațaBisericii, cu alte cuvinte, nu se înțelege de la sine!
Ci trebuie să ai tălmaci/ traducător pe înțelesul tău.
Ai nevoie să fii condus, să ucenicești, să buchisești adevărurile de credință, să le iubești și să se lipească de tine, de sufletul tău în mod iremediabil.
Pentru că tot teoreticul citit devine un practic de toată viața și veșnicia.
Însă dacă Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica era un om învățat, Sfântul Ioan Valahul era un adolescent, de vreo 18 ani, când a fost martirizat.
Însă fiecare s-a sfințit în modul său, dar experiența teologică și duhovnicească a Sfinților, rămasă în Tradiție,diferă între ele.
Gradulde cunoaștere și de duhovnicie diferă
De aceea Sfinții sunt „stele” diverse, personale, personalizate în Împărăția lui Dumnezeu.
Nu sunt toți la fel, ci fiecare e altfel, dar împreună sunt toți!
Pentru că Domnul alegând 12 Ucenici (cum vrea să ne spună Evanghelia de la Mat. 4, 18-23) și apoi mai mulți, a arătat că fiecare în parte are rolul lui, vocația lui, misiunea lui, deși toți sunt Apostoli.
Și ar trebui să ne intre bine în minte acest lucru: să nu dorim să fim alții decât suntem.
Pentru că nu rezolvăm nimic dacă ne schimonosim, dacă vrem să părem alții sau să fim copii fidele ale altora.
Ci trebuie să ne asumăm firea noastră, potențele noastre, originea noastră, țara noastră, limba noastră, culoarea ochilor noștri, câte kilograme avem sau câte cărți necitite avem și cu ce suntem și am acumulat, să ne lucrăm mântuirea.
Pe de altă parte, Sfinții neștiuți ai lui Dumnezeu sau încă necanonizați sau încă „ambigui” pentru unii sunt Sfinți și dacă vrem și dacă nu vrem noi.
Pentru că sfințenia e relație cu Dumnezeu
Și cine ar putea să îi scoată din îmbrățișarea lui Dumnezeu pe Sfinții Lui?
…Însă noi avem nevoie imensă de ajutorul, luminarea și povățuirea lor. A Sfinților…
Pe care nu trebuie să îi tratăm egoist, exclusivist, magic.
Și vă spun imediat cum e cu tratarea „magică” a Sfinților.
Pentru că un vecin s-a dus și el la Biserică ca să nu spun ce…S-a rugat, a dat danii la Biserică, s-a dus pe-acolo vreo 3 luni și apoi a trecut la adventiști.
Și l-am întrebat care a fost „dezamăgirea”. Și mi-a spus că nu i s-au împlinit rugăciunile…
Și îl întreb: „Dar la adventiști vi s-au împlinit rugăciunile?”.
„Nu, nici aici! Dar măcar aici nu mai îmi cer atât de mulți bani”…Deși el se dusese, din proprie inițiativă să „Îl mituie” pe Dumnezeu „cu danii/ daruri” date Bisericii, ca să…în viața lui și a familiei lui…
Adică a te duce la Sfintele Moaște doar pentru ca să se mărite fiica ta, să piară boala din tine, să câștigi la loto sunt… duceri „magice”…
Pentru că vreisă îți dea Sfântul multe și de toate…dar viața ta să rămână tot de profitor…și nu de „drept credincios”.
Însă Sfinții nu trebuie tratați egoist…
Pentru că nu sunt doar ai noștri, ai românilor, dacă sunt dintre noi, ci ai întregii Biserici.
Însă nici exclusivist…
Pentru că nu sunt Sfinți „mai folositori” și Sfinți „mai nefolositori”, Sfinți „care se uită mai de sus la noi” și Sfinți care „ne iartă toate păcatele… în ciuda faptului că noi nu facem nimic concret”.
Ci Sfinții sunt mereu doritori să fie cu noi și să ne ajute.
Dar pentru a trăi o viață duhovnicească și nu una „aranjată” după revistele cu case de lux…și sejururi în hoteluri de 14 stele.
Ei vor să fim alții, să fim ca ei…să fim ca Dumnezeu…să fimca pentru viața veșnică…care e plină de dinamism, de viață și de cunoaștere…și nu de căscat…
Și noi o cinstim pe Sfânta Filofteea ca româncă, deși ea e bulgăroaică.
Iar Sfântul Antim Ivireanul știa să vorbească limba română mai bine decât mulți cei de ieri…și de azi…chiar dacă el era georgian.
Și asta e spre smerirea noastră și spre uluirea noastră.
Pentru că puținii Sfinți canonizați de români din primele secole creștine sau mai recente au cu toții unicitatea lor,frumusețea lor, neașteptatul lor, care ne invită să fim și noi pe atât de „neașteptați” în bine, în virtuți…ca ei, ca predecesorii noștri.
…Da, nu toți ne naștem în familii și în neamuri „plăcute”, dorite…
Însă nu familia sauneamul sau satul sau sărăcia în care ne-am născut sunt piedici „de netrecut” pentru ca noi să fim oameni ai lui Dumnezeu.
Ci, de cele mai multe ori, piedicile ni le punem singuri.
Sunt piedici interioare.
Dacă toată viața ai fost curvar, bețivan, hoț, e greu să admiți, nu, că ai cam dat-o în bară cu viața ta?
Pentru că mulți își dau seama că greșesc, dar puțini vorsă își recupereze prostiile.
De aceea perseverează în ele până la moarte, vorba lu’ Chelu: „fără vicii… viața n-are deloc delicii”.
Însă deliciile vieții nu sunt calamitățile ei!
Deliciilevieții sunt faptele bune, faptele care ne bucură, care ne mângâie inima…care ne fac să spunem că „nu am trăit degeaba” ci „am lăsat ceva în urmă”.
Sfinții românilor au lăsat ceva în urmă!
Ne-au trasat direcția.
Ne-au arătat să îmbinăm știința teologică cu cultura vremii noastre, ascultarea cu curăția, demnitatea creștină cu bucuria de alții, fidelitatea față de Tradiție cu continua reactualizare a ei.
Ne-au arătat că și românii pot!
Însă potîn felul lor, în modul lor de-a fi, fără excese, cumpănit, colocvial.
Pentru că ziua de azi e o reflecție pentru prezent, atâta timp cât relația cu Sfinții e a prezentului.
Și vânătorii/ pescarii de oameni, cât și vânații de către ei la dreapta credință trebuie să își știe rostul și sensul.
Dacă avem fiecare răspunsul la ce trebuie să facem, atunci e bine. Amin!
(Pr. Dorin PICIORUȘ, sursa: www.teologiepentruazi.ro)
