Predică la Duminica a 34 -a după Rusalii

„Și, pe când era el încă departe l-a văzut tatăl său și s-a înduioșat și alergând la el a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat” (Luca XV, 20).
Capitolul XV al Evangheliei Sfântului Luca ne prezintă trei pilde despre milostivirea și bunătatea lui Dumnezeu. Bunătate care „caută” așa cum păstorul cel bun caută oaia cea pierdută, lasă pe cele nouăzeci și nouă și nu se odihnește până nu o află; bunătate care se „bucură” de aflarea celor pierduți, oricât de mici și neînsemnați ar fi ei, așa precum s-a bucurat femeia care a aflat drahma pierdută; bunătate care „iartă” și „îmbrățișează” așa precum tatăl din pilda fiului risipitor, văzând de departe fiul, a alergat înainte, l-a îmbrățișat și a căzut pe grumajii lui.
Mai ales pilda fiului risipitor ne arată atât de mult bunătatea Părintelui nostru ceresc, pildă pe care o vom dezvolta în continuare.
Fără îndoială se poate vorbi mult despre această minunată pildă. „Nicicând graiul omenesc n-a putut cuprinde în mai puține cuvinte o lume întreagă de iubire și înțelepciune” o experiență care poate fi a oricăruia dintre oameni și în același timp să descopere nemărginita dragoste și bunătate a lui Dumnezeu.
În pildă este vorba de trei persoane: un tată și doi copii. Eroul principal este fiul cel mai tânăr care, la un moment dat, încrezător în puterile sale și nemulțumit de casa părintească, atras de ispita plăcerilor din tinerețe, cere tatălui său partea de avere și pleacă în lume. De aici o seamă întreagă de întâmplări în viața tânărului plecat din casa părintească. Păcatele în care a trăit l-au sărăcit, l-au desfigurat și a rămas singur și gol. Singura îndeletnicire era să păzească porcii și nu avea nici măcar roșcovele cu care se hrăneau ei.
Dar, toate acestea au fost până la un moment al vieții când, din adâncul sufletului lui, se trezește dorul după casa părintească. Văzându-se străin și gol și-a adus aminte de dragostea și bunătatea părintească, bunătate care îl chema și îndemna să părăsească locul de pierzare în care se afla. Această bunătate l-a făcut să se trezească, „să-și vină în fire” și să ia hotărârea eroică de a se întoarce acasă. „Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, greșit-am împotriva cerului și înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca unul din argații tăi. Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca XV, 18-19).
Dacă ne ducem cu gândul pe firul vieții noastre din trecut am observa că viața fiului risipitor are multe puncte asemănătoare cu a noastră. Care dintre noi, fie că ne gândim la legătura noastră cu părinții trupești, fie că ne gândim la legătura sufletească cu Părintele ceresc, nu am avut momente de neascultare, de nesupunere, de împotrivire la sfatul sau voia lor cea bună și folositoare? De câte ori nu ne-am socotit mai înțelepți decât părinții sau mai puternici ca Părintele ceresc? De câte ori le-am călcat în picioare sfaturile și voia lor, și am abuzat de bunătatea lor, căutând să ne făurim singuri fericirea?
Rezultatul ieșirii din „casa părintească” îl poate mărturisi fiecare pentru sine. Sigur că mulțumirea și fericirea pe care o căutăm, pe care ne-a dat-o ca zestre Părintele ceresc, n-am aflat-o și nu o vom afla decât în comuniune și ascultare de El.
E fericit acel creștin care, făcându-și examenul vieții, poate lua hotărârea și poate spune la un moment dat: „Scula-mă-voi și mă voi duce la tatăl meu”.
Prilej pentru această întoarcere este mereu bunătatea lui Dumnezeu, care ne atrage ca un magnet spre El. Priviți la tatăl celor doi copii din pildă. El închipuie aici pe Părintele nostru ceresc. Copilul îi cere partea de avere, iar El din bunătate nu refuză să i-o dea. Putea să-i spună că nu este vrednic de ea, dar bunătatea Lui îi respectă libertatea copilului și îi dă zestrea. Copilul pleacă în lume, dar ochiul Tatălui este mereu cu el și inima lui rănită de fărădelegile fiului, nu încetează să-l urmărească, să-l cheme tainic și să-l aștepte cu dragoste.
De multe ori tatăl și-a așteptat copilul în fapt de seară sau miez de noapte. De multe ori va fi privit în zare să vadă dacă nu cumva vine. Iar acum, când îl zărește de departe, în loc să-l mustre pentru fărădelegile lui, în loc să nu-l recunoască pentru urâțenia trupească și sufletească în care se întoarce acasă, în loc să-l alunge cu destulă bună dreptate, după câte a făcut, în loc de toate acestea, aleargă înaintea lui, nu se uită la starea în care se află fiul, se înduioșează atât de mult și îl îmbrățișează și căzând pe grumajii lui, îl sărută.
Dar bunătatea lui Dumnezeu nu se oprește aici. Ea nu este numai o uitare a trecutului păcătos, nici numai o iertare îngăduitoare. Bunătatea Părintelui ceresc l-a învăluit atât de mult pe fiul cel întors, încât a poruncit să-l îmbrace în haine noi, să-i pună inel în deget și să taie vițelul cel mai gras.
Dacă fapta tatălui din Evanghelie este atât de mărinimoasă și plină de bunătate, toate acele semne ale bunătății lui sunt mărturii și simboluri ale nemărginitei bunătăți a lui Dumnezeu care înnoiește și renaște firea noastră când ne întoarcem în casa bunătății Lui.
Bunătatea părinților trupești reușește uneori să înnoiască și să schimbe cele din afară ale copiilor lor. Bunătatea Părintelui ceresc înnoiește întreaga făptură a celor ce se întorc la El și strigă din adâncul sufletului: „Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta”. El schimbă sufletul și întreaga viață a celor ce vin la El prin pocăință. Face din cei ce au fost păcătoși, sfinți, și pe toți îi învrednicește de bucuria de a sta la masa în care se dă ca hrană Mielul lui Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Iată cât de necuprinsă și binefăcătoare este bunătatea lui Dumnezeu. El primește pe cei ce l-au batjocorit, pe cei ce l-au urât, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în viață zestrea spirituală pe care ne-a dat-o și ne-a ajutat să o păstrăm și sporim cu darurile revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. Ne primește pe toți, care venim la el cu părere de rău pentru cele ce am greșit și ne face părtași la masa darurilor sale bogate și mântuitoare.
Cu adevărat, nimeni nu este așa de bun ca Tine, Doamne, și bunătatea Ta este fără margini. Numai ea poate topi noianul greșelilor noastre. Numai ea ne poate trezi de pe calea păcatului. Numai chemarea ei atrăgătoare ne poate aduce acasă la Tine, Doamne!
Este oare cineva dintre noi care să nu fi simțit bunătatea lui Dumnezeu?
„Tu le iubești pe toate, cele ce sunt, și toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete” (Înțelepciunea lui Solomon XI, 25). Profetul Isaia zice despre bunătatea lui Dumnezeu, următoarele: „Poate femeia uita pe pruncul său și de rodul pântecelui ei, n-are ea milă? Chiar când îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine”(Isaia XLIX, 15).
Dumnezeu este bun, este izvorul bunătății. „Nimeni nu este bun afară de Dumnezeu” a zis Mântuitorul celui ce L-a întrebat: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Marcu X, 18).
Bunătatea lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toți creștinii, indiferent de starea lor sufletească sau materială. Pentru cei răi, ea se arată ca răbdare îndelungată, pentru cei slabi și bolnavi ca mângâiere și întărire. Așa se explică de ce unii oameni deși bolnavi și în suferință sunt mai senini și mai optimiști decât ceilalți. Pentru cei naufragiați bunătatea lui Dumnezeu este liman de scăpare, pentru cei păcătoși se manifestă ca iertare, pentru cei buni ajutor și lumină ca să fie mai buni.
Bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă și ne îndeamnă să fim și mai buni, milostivi, iertători și îngăduitori cu semenii noștri. Ea ne cere să dăruim prisosul minții, al inimii și al muncii noastre celorlalți oameni cu care trăim împreună.
Iată o pildă care ne arată cum să trăim în societate și să împărțim din roadele muncii noastre și altora:
„Un om avea o grădină mare, în care se jucau copiii cu bucurie. Numai stăpânul grădinii nu se bucura de jocul copiilor prin grădina cu flori. El nu putea suferi ca și alții să se bucure de frumusețea florilor, din rodul pomilor. De aceea se hotărî să facă un zid mare împrejurul grădinii, astfel încât copiii să nu mai poată intra în grădină. Dar, ce s-a întâmplat după aceea? Florile ne mai auzind râsul copiilor nevinovați, nu și-au mai deschis corolele și pomii n-au mai înflorit. A venit vântul rece și totul a înghețat. Omul a așteptat ca la începutul primăverii să înverzească toate. Dar așteptarea îi era zadarnică. Florile și pomii din jurul grădinii lui înverzeau și înfloreau, numai cei din grădina lui nu înfloreau. Aceasta până când omul nu și-a recunoscut greșeala. A dărâmat zidul și a lăsat din nou copiii să intre în grădină”.
Viața noastră este asemenea unei grădini, cu multe și felurite daruri și bunătăți. Dar toate acestea nu au nici o valoare dacă nu devin folositoare și semenilor noștri. N-are valoare nici inteligența, nici bogăția, nici puterea, nici frumusețea, dacă ele nu sunt puse în slujba binelui comun, dacă nu devin izvoare de bunătate pentru semenii noștri.
Ele se usucă, devin reci și fără putere de a ne da fericirea și mulțumirea pe care o căutăm, dacă nu dărâmăm zidul egoismului, al lăcomiei și dacă nu lăsăm să răzbată în ele miezul bunătății, al dragostei de Dumnezeu și de oameni.
Aflându-ne aproape de sfântul și marele post al Paștilor, bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos: „Veniți și învățați de la Mine, căci sunt bun și smerit cu inima”.
Întorcându-ne ca fiul risipitor pe calea care duce la împărăția lui Dumnezeu, pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu, ne vom învrednici de toate darurile cerești și vom putea spune cu psalmis-tul: „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne” (Psalmul XXX, 19).
Sursa: Pr. Vasile Coman, (Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1970). (sursa: Doxologia.ro)