Predică despre lucrarea faptelor bune în ascuns și despre milostenie

– „Iar tu postind, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești” (Matei 6, 17)
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său și să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoțându-l din robia diavolului și a morții. În toată Evanghelia El a învățat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu și cum să lucreze faptele bune spre slava Lui și spre mântuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de duminică, pe lângă alte învățături, ne arată cum să postim și unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privința postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre: Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl care vede în ascuns îți va răsplăti ție (Matei 6, 17-18).
Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci și milostenia, și rugăciunea, și toate faptele bune, că iată ce zice: Luați aminte ca faptele dreptății voastre să nu le faceți înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, când faci milostenie, nu trâmbița înainta ta, cum fac fățarnicii în sinagogi și pe ulițe, ca să fie slăviți de oameni; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns și Tatăl tău care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Iar când vă rugați, nu fiți triști ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că își iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție (Matei 6, 2- 6).
Iată cum ne-a învățat Mântuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mândriei și al slavei deșarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.
Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune și în ascuns și la arătare, când nu vom putea să le ascundem. Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu și spre slava Lui. Că zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava și plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învață și vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicând: De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți. (I Corinteni 10, 31).
Dumnezeieștii Părinți ne arată că fapta are trup și suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră și, pe lângă faptul că pierdem osteneala săvârșirii ei, ne facem vinovați de osândă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună.
Acest adevăr ni-l arată și dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: „În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop” (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat și cinstit de oameni, altul, ca să câștige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate și dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele și vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune și cu multă răbdare și smerenie își duce crucea vieții având în vedere numai scopul sfânt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a câștiga milă și îndurare în ziua morții și a Judecății de apoi ca să-și mântuiască sufletul. Fericit și de trei ori fericit este asemenea om care nu dorește altceva în viață decât mântuirea sufletului său.
Oare câți din sfinți, urând slava de la oameni, au fugit de lume și au slujit lui Dumnezeu prin pustietăți și prin stâncile pământului! Iar unii, spre a fi urâți și batjocoriți de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinții Andrei și Simon. Alții, având în vedere prăpastia slavei deșarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decât a le lucra. Așa vedem pe acel bătrân care se depărta totdeauna întru adâncul pustiului și acolo își petrecea viața lui în tăcere, în liniște și rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicând: „Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi și te depărtezi în adâncul pustiului? Nu este mai bine să trăiești aproape de oameni, ca văzând ei nevoința și viața ta bună, să se folosească și alții, și tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?”
Răspuns-a bătrânul: „Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfântul și Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise și ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar și să-și folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, și precum Adam părintele meu, văzând roada frumoasă și bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, așa și eu, când văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luând și gustând mor. Pentru aceea, Preacu-vioșii noștri Părinți, fugeau din lume la pustie, ca să-și omoare patimile și poftele dulceților căci acolo nu aflau mâncare care naște poftele păcatului” (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. Despre smerenie).