Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.“ (Luca 6, 31-36)
Iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă și universală
Textul evanghelic de duminică este un fragment din „Predica de pe munte“ (Mt. 5, 21…) pe care am putea-o defini „Evanghelia sfaturilor“ fiindcă Iisus dă celor dispuși să-L asculte niște sfaturi nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii. De aceea zice: Dar, Eu vă spun vouă celor care Mă ascultați; iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei care vă blestemă. Începând cu „dar“, Iisus îi diferențiază categoric pe cei care sunt dispuși să-L asculte împlinindu-I cuvântul de cei care aleargă după altceva și altcineva decât Dumnezeu și împotriva cărora a și pronunțat „vaiurile“ (vers. 24-26). Sentimentul de iubire există în toată lumea și îmbracă o multitudine de forme, întrucât fără iubire ea n-ar putea supraviețui. Se mai știe că toate moralele umane și implicit religiile lumii îndeamnă la iubire, numai că Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar și dușmanii. De altfel iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă și universală. Ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanță, nu este permanentă, și mai ales este selectivă și ține de interese. Este totuși dificil în a-i defini pe adevărații dușmani pe care ți se cere să-i iubești, întrucât în Biblie termenul de dușman avea o conotație mult mai blândă decât credem noi. Întrebarea ar fi, de asemenea, cine este adevăratul dușman și până unde se poate merge cu iubirea lui? Dacă, spre exemplu, cineva atentează la integritatea teritorială a țării tale, te invadează și începe să-ți ucidă poporul, familia, rudele și prietenii, în baza iubirii creștine, pe care el nici măcar nu o are, tu îi poți răspunde mereu cu iubire, lăsându-l să te distrugă pe tine și pe ai tăi? Se impune deci cu stringență să ne identificăm dușmanii la care se referă Hristos. Oricum, din contextul Evangheliei reiese că Iisus n-a spus nicăieri și niciodată că s-ar impune să-i admiri și să-i iubești pe criminali și pe cei care îți doresc și caută să te suprime fizic pe tine, ori pe ai tăi, dar să faci tot ce îți stă în putință ca să trăiești în pace cu toată lumea.
Cine sunt dușmanii pe care trebuie să-i iubim
În textul de față, Iisus este destul de explicit când sugerează pentru ascultători care ar putea fi dușmanii pe care trebuie să-i iubești. În primul rând, dușmanii potențiali ar fi cei care mă urăsc, chiar dacă nu-i neapărat necesar să-mi poarte o ură de moarte, însă îmi pot deveni dușmani fiindcă nu-mi agreează felul meu de a vorbi, de a lucra etc. Îmi pot fi sau deveni dușmani cei care nu sunt de acord cu mine, cei cu care sunt nevoit să concurez pe linie profesională, cei care nu sunt de acord cum mă îmbrac, ce opțiuni politice am și cu cine votez ori chiar nu le place cum mă rog. Am avut adeseori ocazia să aud și să văd tineri nemulțumiți de faptul că, intrând în biserică, spre exemplu, ca să se roage, au fost pur și simplu agasați de unii creștini mai în vârstă care-i trag de mânecă și le oferă sfaturi nesolicitate, pe unde anume să treacă, când și cum să se așeze în genunchi ori când și cum să se închine la anumite icoane, iar dacă sunt de genul feminin, de ce nu și-au pus ceva pe cap etc., încât, adesea, bietul om iese de la rugăciune și din casa Domnului mai tulburat de cum a intrat și nu se știe dacă mai are curajul să intre a doua oară. Din acest exemplu, ca și din alte cazuri, se poate trage concluzia de netăgăduit că, nu de puține ori, în viață este mai greu a te păzi să nu devii tu dușmanul semenilor tăi. Se știe că sunt și oameni pașnici din fire care pot afirma fără tăgadă că nu au nici un fel de dușmani, însă esențial este nu doar să nu ai tu însuți dușmani, ci mai ales să te străduiești să nu devii tu dușmanul altora. Teoretic pare a fi destul de ușor să declari că poți iubi pe toată lumea, și mai ales este extrem de simplu să-i iubești pe cei de la distanță și pe cei ale căror interese nu se intersectează în nici un fel cu ale tale. Să ne gândim doar la cât de sinceră și cu totul nevinovată este iubirea copiilor, a fraților întreolaltă, dar după ce cresc și intră în competiție pentru împărțirea averii părintești, imediat devin dușmanii cei mai înverșunați, pe toată viața. Știa Hristos foarte bine comportamentul uman și de aceea spune că „omul va avea de vrăjmași pe cei din casa lui“ (Mt. 10, 36; Mih. 7, 6).
Ca să înțelegem bine adevărul spus de Iisus se impune a ne transpune în condițiile sociale ale vremii din Orient, în general. Călătorind în Egipt am văzut la fața locului cât de simplu trăiesc oamenii de la țară, exact ca acum trei mii de ani, și am înțeles câtă dreptate avea Iisus și de fapt și profetul Mihea (7, 6) pe care îl citează. Ei bine, casele din zonele rurale sunt construite exclusiv din lut, nevăruite, iar o parte dintre ele nu au nici măcar ferestre cu geamuri, ci doar locașurile pentru ferestre. Cele mai multe au o singură odaie și sunt împrejmuite de un zid din lut de circa un metru înălțime în care se țin animalele. În acea unică odaie pot locui câte 6-8 persoane, ori chiar 10. Peste câțiva ani, un tânăr egiptean care lucra ca ziarist în SUA, pe care l-am avut coleg la Universitatea Ebraică din Ierusalim, mi-a confirmat că, într-adevăr, cei mai mulți concetățeni ai săi sunt foarte săraci și stau câte 8-10 persoane într-o singură cameră. Odată l-am întrebat de ce nu profită de ocazie, că se află așa de aproape de țară și de casă, să meargă să-și viziteze părinții și frații, iar el mi-a răspuns că ai lui sunt mult mai bucuroși când nu se duce la ei, ci îi ajută de la distanță, întrucât, a adăugat el, noi suntem 8 frați și locuim cu părinții într-o singură odaie. Ei bine, nici în vremea lui Iisus, în Palestina, nu putea fi altfel. Așadar, Iisus atenționa că cei dispuși să-L urmeze trebuie să-I asculte sfaturile, începând să exerseze iubirea și răbdarea în primul rând cu cei din propria casă, fiindcă aceștia sunt cei cu care omul petrece cel mai mult timp și conflictele devin inevitabile. Aici îți exersezi cel mai bine răbdarea și iubirea. Prin urmare, El ne zice să punem în practică iubirea chiar în casa noastră, în propria familie, de unde apoi să o extindem la vecini, la colegii de serviciu și la toți oamenii cu care venim în contact direct. Cam același sfat îl dă și Sfântul Ioan: „Copilașilor, să nu iubim doar cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul“ (I In. 3, 18). Nu spune oare destul de clar Scriptura: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“? (Lev. 19, 18). Nu zice pe departele tău. Maica Tereza de Calcuta sublinia și ea că: în ceasul morții, când ne vom afla față în față cu Dumnezeu, ca și criteriu de departajare a celor buni de cei răi și implicit răsplătirii, va fi doar iubirea pe care am investit-o în aproapele pe tot traseul vieții de aici. Așadar, la judecată nu va conta atât de mult cât am făcut, nici câte valori materiale am acumulat, nici cât am călătorit sau cât am citit și scris, ci mai degrabă câtă iubire față de semenii noștri am pus în tot ceea ce am făcut. Doar iubirea față de aproapele mă va face să văd iubirea lui Dumnezeu față de mine (Madre Tereza di Calcuta, La gioia di darsi agli altri, Edizione Paolina, 1980, p. 179).
(Pr. prof. univ. Petre SEMEN)