Pre limba lui

Văd că-i ignorată o aniversare cu tâlc; dac-ar fi după mine, aș menționa-o cu bold în calendare: aflați că se împlinesc 150 de ani de când, în iunie 1872, ieșea pe poarta uzinei Reșița cea dintâi locomotivă cu abur construită în România, o „mocăniță” cu ecartament de 1000 mm. destinată liniilor ferate forestiere. Orice drum, cât de lung, începe cu un pas; de la duioasa arătare din 1872, cu horn ca o mânătarcă și putere nici cât Logan-ul meu, până la impunătoarele și performantele mașini din seria 142.000 ori 151.000, constructorii noștri de locomotive au străbătut o cale deloc lină, care, în cele din urmă, avea să-i aducă pe loc de frunte în industria cea mai respectată a vremii. Faptul că mașina cu aburi și-a dat obștescul sfârșit se înscrie în normalitatea evoluției tehnicii; prea multe regrete nu-ncap, da-i mare păcat că-i este primejduită amintirea. Și nu de ieri, de azi. Prin 1967 mă aflam în Elveția, cu Naționala de fotbal a României. Până la ora meciului (7 la 1!), ca orice român „scăpat” în Ocident, am căscat gura pe la supermarket-uri, ajungând și la marele magazin universal „Jelmoli”. La raionul cu jucării, un bunic grijuliu voia să-i cumpere nepotului ceea ce țâncul își dorea de mult: locomotivă, vagonașe, semnale, șine, gări miniaturale – totul funcționând ceas (de, Elveția!) cu o singură baterie de lanternă. Puștiul plângea cu sughițuri: voia locomotivă electrică, refuzând gălăgios micul monstru nichelat ce azvârlea scântei pe coș și-și mișca năucitor harnașamentul de biele și manivele – adică, miniatura locomotivei cu aburi. Îl speria, nu văzuse niciodată așa ceva în realitate, fiindcă țara cantoanelor își electrificase de mult căile ferate. Bunicul, da: își legănase cel puțin jumătate din călătoriile vieții în acompaniamentul ritmat al pufăitului mașinii stephensoniene. Încerca, acum, să-i explice nepoțelului cum e cu pistonul, cu forța aburului, cu cilindrii – puștiul, nu și nu! Respingea agregatul complicat și gălăgios pentru simplul motiv că nu știa ce-i drăcia aia… Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o mașină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacurilor XIX-XX altfel decât ca ruginită piesă de muzeu încremenită pe cine știe ce linie moartă și îmburuienită. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi țăcănitul pompei de aer, dacă nu simți firișoarele de abur strecurate pe ici-colo, și, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche și fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul seducătoare, fiind mult mai… sinceră, cu întreg efortul la vedere, față de misterioasele cutii pe roți diesel sau electrice. Când se împlinesc cifre rotunde, cum ar fi acum cazul, în alte țări se organizează spectaculoase reîntâlniri cu trecutul căilor ferate. La noi, chiar și când, rar, au loc evenimente similare, le compromite gazetăria de doi bani și ignoranța reporterilor improvizați. Îmi amintesc un articol mai vechi din „Jurnalul național” ce semnala că „s-a relansat mocănița brașoveană, după 116 ani, pe același traseu, Brașov-Zărnești” și că „vagoanele componente sunt cele care alcătuiau odată legendarul tren Orient Express.” I-auzi! Mai aflam că viteza maximă a „mocăniței” (?) este de 40 km/oră, că a fost construită la Malaxa și că, în timpul războiului, a transportat către front petrol românesc pentru uzul blindatelor germane. Ce avalanșă de prostii! Fotografia noului „Dracula Express”, atașată textului, ne arăta că „mocănița” e-un ditamai Pacific 231, cel mai renumit tip de locomotivă din vechiul parc CFR, cu viteză maximă nu de 40 km/oră, ci… 126. Nici vorbă să fi fost construită în România, la Malaxa, ci de renumita firmă Maffei din München. N-a remorcat niciodată trenuri de marfă și cu atât mai puțin către frontul de est, câtă vreme acolo liniile au… alt ecartament. Pe vremea lui Heliade, era de înțeles îndemnul „scrieți, băieți, numai scrieți românește”. Între timp, pretențiile au crescut: se vrea gramatică, onestitate, inteligență, fler, har gazetăresc și, deloc în ultimul rând, exactitate. O foarte frumoasă poezie a lui Grigore Vieru îndeamnă pe cei ce nu pot comunica în limba lor, să tacă, tot în limba lor. Dacă-i greu să fie reînviată amintirea tot mai ștearsă și mai tremurată a răposatei locomotive cu aburi prin prestația pixului, atunci gazetarul improvizat ar face bine să tacă. Pre limba lui.