Praznicul Nașterii Maicii Domnului. Cuvântul Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Două zile de naștere ale sfinților sunt sărbătorite liturgic de Biserică: cea a Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) și cea a Maicii Domnului (8 septembrie). La fixarea acestor zile de pomenire s-a avut în vedere rolul pe care l-a avut atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Maica Domnului în planul de mântuire a lumii.
Astfel se explică și plasarea celor două sărbători, una la începutul anului bisericesc (8 septembrie) și alta spre sfârșitul anului bisericesc (24 iunie). Ele amintesc în exclusivitate de „începutul mântuirii noastre”.
Sărbătoarea de astăzi a intrat în conștiința poporului odată cu sfințirea unei biserici dedicate nașterii Maicii Domnului; aceasta a fost construită la Ierusalim de împărăteasa Eudoxia, soția împăratului Teodosie al II-lea (408-450), la începutul secolului al V-lea, pe locul unde, conform tradiției, a fost casa Drepților Părinți Ioachim și Ana, al căror cult s-a dezvoltat încă din secolul al IV-lea.
Așa stând lucrurile, ziua sfințirii acelei biserici, 8 septembrie, a devenit, liturgic, ziua nașterii Maicii Domnului, între 431 și 451, deci între Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes și al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Astfel, 8 septembrie se adaugă altor praznice împărătești închinate Maicii Domnului: Buna Vestire (25 martie), Adormirea Maicii Domnului (15 august), Intrarea Maicii Domnului în biserică (21 noiembrie).
În ceea ce privește locul nașterii Fecioarei Maria, au fost emise mai multe ipoteze: Nazaret, orașul obârșiei lui Ioachim (Epifanie Monahul), Betleem, orașul natal al Anei (Sfântul Chiril al Alexandriei și Sfântul Ioan Gură de Aur), Ierusalim (Sfântul Sofronie al Ierusalimului). Dintre cele trei, Ierusalimul este confirmat de descoperirea unei biserici dedicate Sfintei Ana, chiar lângă Scăldătoarea oilor.
Aș vrea să mai fac o precizare, și anume aceea că, întrucât Sfintele Evanghelii nu fac nici o mențiune în legătură cu viața Sfinților Părinți Ioachim și Ana, toate informațiile despre ei se bazează pe literatura apocrifă: Protoevanghelia lui Iacov, Evanghelia Nașterii Mariei și Pseudo-Evanghelia lui Matei; aceste surse sunt cele care descriu pe larg viața celor doi sfinți.
Din Protoevanghelia lui Iacov aflăm că Ioachim, tatăl Fecioarei Maria, se trăgea din seminția lui Iuda, fiind urmaș al regelui David, iar Ana, mama sa, era fiica preotului Mathan din Betleem, descendentă din seminția lui Aaron. De aici și dubla descendență a lui Iisus: împărătească și preoțească.
Ioachim se îndeletnicea cu păstoritul, una dintre ocupațiile de bază în Țara Sfântă de la acea vreme. Se spune că, din veniturile lor, Ioachim și Ana ofereau Templului o treime, văduvelor, orfanilor și săracilor o altă treime, iar restul le rămânea lor. De aceea, conaționalii îi iubeau și prețuiau. Însă, dincolo de această prețuire, pentru că nu aveau copii, Ioachim și Ana erau considerați ca fiind „consemnați” de Dumnezeu.
De bună seamă, cel mai mult i-a întristat faptul că, la împlinirea a cincizeci de ani de împreună viețuire, când au dus ofranda lor, în ziua Praznicului Înnoirii Templului, drept mulțumire lui Dumnezeu, arhiereul le-a refuzat darul, numindu-i în public blestemați.
Marcați de atitudinea liderului lor spiritual, Ioachim și Ana s-au întors la casa lor din Seforis și au hotărât de comun acord să se retragă în locuri mai prielnice meditației, postului și rugăciunii. Tradiția spune că Ioachim s-a retras cu turmele sale pe Valea Hozevei, locuind în peștera Sfântului Ilie Tesviteanul, situată în apropierea locului pe care s-a ridicat, mai târziu, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”; Ana a rămas într-o peșteră din spatele casei.
Patruzeci de zile și patruzeci de nopți, ocolind orice priveliști de tensiuni și patimi, au intensificat rugăciunile ca Dumnezeu să le dezlege sterpiciunea, sub rezerva că, dacă vor dobândi rod minunat la bătrânețe, îl vor dărui Templului și, implicit, lui Dumnezeu. Această conștiință se mai întâlnește la părinții lui Samuel (I Regi 1, 11), la părinții lui Ioan Botezătorul (Luca 1, 13), ca și la mulți părinți din viața și istoria Bisericii, care prin rugăciune au dobândit fii, deveniți apoi sfinți: Dimitrie, Nicolae, Vasile, Grigorie ș.a.
Însă, spre deosebire de Ana, mama lui Samuel, care își consacră pruncul numai după ce a născut, întrucât doar băieții puteau fi închinați lui Dumnezeu, Ana făgăduiește acest lucru înainte chiar de zămislire. Condiția specială a Fecioarei Maria se revelează astfel prin faptul că ea este încredințată unui destin ce merge împotriva normelor iudaice (închinarea la Templu), iar acest destin i-a fost hotărât de mama sa, sub inspirație divină, înainte de a se naște.
Pe fondul acestor promisiuni însoțite de asceză, post și rugăciune, Ioachim și Ana au primit de la Dumnezeu, prin Arhanghelul Gavriil, vestea că o vor naște pe Maria, care va deveni un vas ales al lui Dumnezeu. Deci, prin rugăciune, firea își împropriază limpezimea de la început, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, așa încât zămislirea și nașterea nu se mai petrec la nivel de instinct, ci de conștiință.
Întorși acasă, Ioachim a cunoscut-o pe Ana care, deși înaintată în vârstă, a rămas însărcinată, viața ei sfințindu-se prin zămislire. Iar când s-a împlinit timpul, Ana a născut pe Maria. Am putea spune că nașterea Maicii Domnului face începutul unui nou fel de naștere, nașterea de la Dumnezeu sau „din Duhul”.
Așadar, Dumnezeu a răspuns proniator unei cereri ziditoare. Prezicerile prorocilor se împlinesc acum, căci „muntele cel sfânt în pântece se alcătuiește; scara cea dumnezeiască se sădește; scaunul cel mare al Împăratului se pregătește; locul cel de Dumnezeu umblat se înfrumusețează; rugul cel nears începe a odrăsli și năstrapa cea cu mirul sfințeniei izvorăște râurile cele ce îndepărtează sterpiciunea de Dumnezeu înțelepțitei Ana; pe care cu credință o fericim” (Stihiră la Vecernia din 9 decembrie).
Sfântul Ioan Damaschin dă și o altă explicație nașterii Maicii Domnului: „Celui ce singur este «nou sub soare» (Ecclesiastul 1, 9), încununarea minunilor, trebuia să îi fie pregătită calea tot prin minuni și, încet, de la realitățile cele mai de jos trebuia să se ridice la cele mai mari; trebuia să fie prima născută cea care avea să nască pe primul născut dintre toate creaturile”.
Maica Domnului este răspunsul lui Dumnezeu dat părinților ei la stăruitoarele lor rugăciuni. Mai mult, ea este darul lui Dumnezeu făcut omenirii, fiind împlinirea făgăduinței, făcută de Părintele ceresc protopărinților noștri (Facerea3, 15). De aceea, pentru a naște pe Maica vieții, Ioachim și Ana au trebuit să fie înduhovniciți, ștergându-li-se orice patimă trupească prin asceză, post și rugăciune, prin răbdare, smerenie și viață virtuoasă, cununia lor fiind de Dumnezeu înțelepțită.
Nașterea minunată a Fecioarei Maria nu trebuie privită ca un act arbitrar al lui Dumnezeu, care intervine brusc în istorie. Venirea pe lume a celei care urma să fie Maica Fiului Întrupat al lui Dumnezeu a fost pregătită îndelung, fiind un pas înainte în mișcarea plină de iubire a lui Dumnezeu spre oameni.
Taina nașterii Fecioarei Maria deschide drumul spre o taină și mai mare, și anume că această făptură se va învoi să fie „chivotul lui Dumnezeu, cămara Împăratului”. „Taina ce preînchipuie o taină și mai adâncă”, „astăzi ușile cele sterpe se deschid și dumnezeiasca ușă cea feciorească merge înainte”, pentru ca „Hristos să intre în lume”. În Maria este prezent deja Hristosul pe care Îl va purta la sânul ei, cum spune și Troparul Praznicului: „Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru. Și, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare. Stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.”
Prin urmare, odată cu nașterea Maicii Domnului începe să se scrie împlinirea istoriei mântuirii neamului omenesc!