Prăpăstiosul suflet rus

Am cumpărat de la un anticar cartea „Copiii lui Stalin” (Ed. „Meteor Press 2010). Cum se știe, Stalin a avut trei copii: Iacov, Svetlana și Vasilii. Nu i-a prea păsat de ei, așa că fiecare și-a orânduit viața cum a crezut de cuviință. Svetlana „a ales libertatea” și s-a stabilit în America. A murit în 2011, la Wisconsin. Iacov a căzut prizonier la nemți în încercuirea de la Vitebsk. S-a sinucis într-un lagăr german de concentrare, în 1943, după ce „tătucul popoarelor” a refuzat schimbul propus de Hitler – Iacov contra mareșalului von Paulus, capturat la Stalingrad („nu schimb un mareșal pe un soldat!”). Vasili, talentat pilot de vânătoare, a avut o carieră fulgerătoare în Armata Roșie după ce, legendă sau nu, a izbutit să doboare două, dacă nu chiar trei Messerschmidt-uri. După război a ajuns general și Comandant al forțelor aeriene ale Districtului militar Moscova, numai că după moartea lui Stalin s-a cufundat definitiv în votcă, a devenit indezirabil și a fost trimis în lagărul siberian în care a și murit (1962). Fără îndoială că astfel de spectaculoase destine prezintă interes pentru cititorul oricărui veac, dar trebuie să recunosc că titlul m-a păcălit. Păcăleală… cu folos: în carte nu-i vorba despre copiii lui Stalin, ci despre copilăria din vremea stalinismului, zugrăvită cu deosebit talent, veridic, impresionant până la răscolitor, într-un roman-document din stirpea scrierilor lui Soljenițân ori Pasternak. Nici o imaginație scriitoricească n-ar putea inventa întâmplări precum cele real petrecute în universul unei familii al cărei destin este urmărit de-a lungul a „trei generații de dragoste și război”. Într-un beci din fostul cartier al KGB-ului Cernigov, autorul, J. Matthews, descoperă dosarul intitulat „Boris Lvovici Bibikov. Strict secret. Organizația ucraineană antisovietică troțkistă de dreapta”. Bibicov era bunicul lui Matthews: nepotul se hotărăște să investigheze cu mijloace gazetărești halucinanta istorie a propriei familii. Bunicu-său fusese unul dintre marii naivi entuziaști care, după ce au izbutit să pună în scenă farsa atroce a colectivizării, și-au dăruit întreaga energie efortului stalinist de industrializare. Începuse, însă, marea teroare stalinistă și era nevoie de exemple care să înfricoșeze și să asigure muțenia mai mult sau mai puțin vinovată a unui popor terifiat. Bibikov este arestat, i se pierde urma și familia, conform cutumei, este trimisă într-un lagăr siberian. Rămasă singură și complet abandonată, viitoarea mamă a lui Matthews, Ludmila, trăiește mizer prin orfelinate, aziluri și spitale, spre a ajunge, în cele din urmă, „o strălucită intelectuală disidentă”. Se întâlnește cu Mervyn, viitorul tată al lui Matthews, și începe un ciudat roman de dragoste consumată mai degrabă epistolar. Mervyn încearcă din răsputeri s-o scoată din URSS-ul lui Hrușciov; căsătoria îi este refuzată. Părăsește URSS și declanșează o luptă surdă ce a durat mai bine de cinci ani. Încearcă să-i înmâneze o scrisoare lui Hrușciov, aflat în vizită prin Scandinavia. Nu reușește. Cere sprijin la MI5 – i se răspunde că Ludmila ar putea fi, de ce nu, unealta KGB-ului. Încearcă să-i dea o scrisoare lui Adjubei, ginerele lui Hrușciov, aflat la Bonn. Eșec. Scrie marilor personalități ale lumii libere. Degeaba. Încearcă să-l abordeze pe Kosâghin, apoi pe Harold Wilson – drept pentru care este arestat în… Suedia. Tipărește pliante. Cere audiențe. Se zbate fără încetare și reușește, în cele din urmă, s-o includă pe Ludmila într-un schimb de persoane cu occidentali arestați în URSS. După cinci ani de zbatere, Matthews izbutește căsătoria și își ia soața în lumea liberă. Unde foarte repede s-au despărțit, fiindcă prăpăstiosul suflet rus nu-i îngăduia Ludmilei să viețuiască altundeva decât în umbra Uralilor! S-a întors definitiv în Rusia! Încă unul dintre prăpăstioasele mistere ale sufletului rus, despre care nu odată am avut prilejul să scriu în această rubrică.
P.S.
Se scrie cu avânt despre șansele prezidentului nostru la conducerea NATO. Eu aș zice că pe lângă toate cele convingător trecute în revistă, de la statura impozantă la numărul 45 la pantofi, s-ar cuveni luat în calcul încă un amănunt deloc lipsit de importanță: sonoritatea solemnă a numelui. Credeți că de-l chema Acostioaie, ori ca pe portarul de la Galați, Durbozoancă, avea vreo trecere la NATO? Hotărâtoare poate fi și respectuoasa ortografiere a numelui de familie cu doi de n, adică Iohannis. Ce nu contează, când totul contează?