Dintre mărcile cu care exportul Republicii Cehe iese cu pieptul înainte în lume, două se detașează cu forță. Ca o coincidență, numele ambelor începe cu litera „S” purtând pe creștet un fel de șăpcălie, ceea ce o face să se pronunțe „Ș”.
Cum probabil ați ghicit, cele două firme de frunte sunt automobilul Škoda și soldatul Švejk. Sunt produse de larg consum, editate și reeditate, cerute de o piață flămândă după calitate. În pofida lenei sale afișate, bunul soldat Švejk e și el un bolid pursânge, care rulează cu grație și măiestrie, ocolind gropile din carosabilul deseori amărât al dispoziției noastre.
Dac-aș avea un cabinet de boli nervoase, le-aș recomanda depresivilor nu leacuri medicamentoase scumpe și sofisticate precum „Prozac”, ci lectura cărții lui Jaroslav Hašek. Dac-aș fi directorul de vânzări al unei mari firme, le-aș cere subordonaților mei aceeași lectură obligatorie, convins fiind că o asemenea probă îi va determina să privească mai cu înțelegere natura umană și nesfârșitele ei fațete. Cred că m-aș umple de parale, neuitând să culeg un comision și de la editurile care aleg să defileze în continuare cu bravul și neîntinatul soldat Svejk, în fapt un ghiocel borțos cu urechi uriașe, zâmbitor și pozitiv ca însăși primăvara.
Un personaj dintr-un film comunist își punea o întrebare puternic filozofică: „Ce-nseamnă fericirea, tovarășe director?” Pentru ca tot el să dea răspunsul: „Fericirea înseamnă să ai o nevastă de să moară lumea și o Dacia 1300 cu îmbunătățiri!” În accepția lui Švejk, fericirea e un butoi plin cu bere Pilsen, alături de o rață pe varză, câțiva prieteni de pahar și, dacă e posibil, o slujnicuță rotunjoară, roșie în obraji și mirosind plăcut a fân și usturoi. Dacă locul slujnicuței e luat de o șliboviță dublă, iarăși nu se supără nimeni.
În ochii albaștri ai acestui militar fără voie, se oglindește întreaga frumusețe a lumii. Nimic nu pare să-i clintească lui Švejk credința că Pământul e un loc forfotind de întâmplări minunate, care stau și-și așteaptă mușteriii, pentru a fi trăite la intensitate maximă. De aceea, cititorul are deseori certitudinea că burtica generoasă a acestui soldat nu-i decât globul pământesc redus la scară, pentru a fi mai îndemânos de purtat pe sub cămașa militară.
A fost pușcat nepotul temutului împărat Franz Josef? Mda, s-ar zice că războiul mondial e gata să purceadă… Bine, dar la o matură analiză nici că se putea prilej mai potrivit pentru a cunoaște o mulțime de oameni interesanți! Deși aici Švejk găsește ocazia să-și îndrepte un gând pios către văduva arhiducelui Ferdinand, cel asasinat la Sarajevo. Sărmana femeie, cum o s-o scoată la capăt cu copiii rămași orfănei de tată? Cum o să se descurce? „Să se mărite din nou cu un alt arhiduce? La ce bun? Pleacă din nou la Sarajevo și o să fie văduvă a doua oară.”
Și sărmanul împărat Franz Josef, om bătrân și serios… auzi la ei, să-i împuște nepoțelul, după ce toată viața lui a fost marcată de o morbidă contabilitate… ”Soția, Elisabeta, i-a fost înjunghiată, pe urmă i s-a prăpădit Jan Orth; frate-su, împăratul Mexicului.” N-are încotro bătrânul și-o să declare război, pentru că împărații uită de reumatism și de osteoporoză, când vine vorba de onoare.
În urma tuturor acestor gânduri exprimate cu voce tare într-un scurt tocșou politic ținut în cârciuma pragheză „La potirul”, Švejk este arestat. Pentru un fleac, în viziunea sa: „înaltă trădare”. Alături de el, este reținut însuși cârciumarul, vinovat că ținea-n pod un tablou de-al împăratului, un tablou pe care muștele îl folosiseră ca budă. Pentru siguranța imperiului, la zdup cu ei!
Și ce-i cu asta? În închisoare, ai ocazia să petreci de minune, iar cârciumarul n-are de ce să fie supărat, căci pentru crima de lez-majestate, comisă de insectele respective, cineva tot trebuie să plătească. Cu-atât mai mult cu cât instituția penitenciară a pășit neabătut pe calea civilizației, arestul ajungând să semene mai curând c-un pension: „nici tu spintecare, nici tu butuci, masă avem, lavițe avem… latrina o avem colea, sub nas. În toate se vede progresul.”
