Praf și pulbere!

Îmi scrie un fost radio-gazetar, de mult pensionar. Lucrează la o „istorie sonoră și ilustrată a Radioului”, pe care o vrea însoțită nu numai de imagini, ci și de fragmente din emisiuni păstrate în fonoteca proprie, asamblate într-un montaj pe DVD-ul găzduit de un buzunar al coperții a patra. Ingenioasă idee: nu numai că se evocă episodul cutare, dar îi și vezi și auzi pe protagoniștii călătoriți de cine știe când pe cealaltă lume. Depinde desigur în bună măsură de ineditul fiecărui moment, de „vibrația” comentariului autorului, și nu în ultimul rând, de starea tehnică a mărturiilor păstrate pe sensibila bandă tip C, friabilă și cu viață scurtă. Nu-i rea ideea, de văzut rezultatul. Deocamdată, mă roagă să-i furnizez unele informații despre transmisiile directe: la vremea aceea, erau „cireașa de pe tort” a radioului, care încă se temea ca de foc de cuvântul rostit fără viza cenzurii. Am răscolit prin chintalele de hârțoage adunate în podul casei și… m-am colbăit până-n fundul sufletului. Dar am avut parte și de neașteptate surprize. Poze vechi: iată-mă-s în 1960, adică, acum șase decenii, fotografiat alături de Tudor Arghezi. Aveam 20 de ani și, cum se scrie în nota publicată de „Gazeta literară” despre Consfătuirea pe țară a tinerilor scriitori, la tribună am „reprezentat regiunea Iași.” Întâmplare despre care abia dacă-mi amintesc, vag, câte ceva, iar poza o credeam definitiv pierdută… Câteva imagini îngălbenite și pătate de muște înfățișează un puștan filiform și cu părul vâlvoi, înfipt în fața microfoanelor bolfoase de altădată pe stadioanele din Milano, Berlin, Zagreb, Moscova, Eskișehir, Cracovia, Ankara, Zürich… La capitolul inaugurărilor de altădată s-a ivit marea și adevărata surpriză tristă: pretutindeni de unde am transmis înființarea de noi unități industriale, doar ruine, azi bate vântul și țipă buha! Am relatat în direct darea în folosință a Complexului miner Leșul Ursului. Câți or mai fi trăind dintre vorbitorii de atunci, nu s-or fi mistuit și ei în neant precum Combinatul? Au luat cuvântul, poate și cu credință în munca lor, la 24 iunie 1965, Antonesei, directorul I.M. Suceava, Nicolescu, șef de șantier la Frasin, Eremia Giosan, Petru Bezuhanici… Unde-or mai fi? Din vorbăria grandilocventă de atunci („Falnicii noștri munți au pornit să-și reverse izvoarele bogate de materii prime…”) se cuvine reținut esențialul: după ani și ani de trudă (cu sacrificii în cel mai deplin înțeles al cuvântului!), după săparea unui tunel de 4 km. pe sub muntele Aluniș, după ridicarea halelor și dotarea lor la nivelul de sus al tehnicii de atunci, după ridicarea unui oraș de la zero, am rămas cu o încremenită urbe a bătrânilor, alături de un imens morman de ruine, parcă decor al unui film horror. Am transmis în direct festivitatea intrării în funcțiune a Combinatului de fibre artificiale de la Chiscani-Brăila. Se dădeau în funcțiune o fabrică de celuloză, una de celofibră și celofan, considerate, atunci, printre cele mai moderne din Europa, o fabrică de cartoane duplex-triplex, o fabrică de sulfură de carbon – toate funcționând cu „Phragmites communis” – banalul stuf al Deltei. Pot citi, din ciorne, detaliile tehnice înfățișate de (pe unde o mai fi fiind?) inginerul-șef Dumitrescu: „supercordul produs de noi are mare căutare la producerea de anvelope pentru turisme, camioane, tractoare…” Între timp, s-a însutit cererea de supercord… drept pentru care Combinatul a fost desființat – de ce să nu aducem din import? Falnicul Combinat a arătat, până i s-au șters de tot urmele, ca un oraș bombardat. Nu știu care au fost rațiunile ce au dus la desființarea industriei brăilene (inclusiv uzinele „Progresul”). Vor fi existând și temeiuri reale, dar constatarea că din toate obiectivele industriale de la inaugurarea cărora am transmis la Radio București s-a ales praful și pulberea (nu le mai enumăr aici, sunt de toate 22, în toate colțurile țării și toate desființate, dărâmate, nimicite). Repet: toate! Acolo au trudit oameni, s-a investit și entuziasm, s-au înfruntat dificultăți, au crescut copii, s-au împlinit destine. Ceea ce așează cuvenitul semn de întrebare: românii n-or fi având strop de vocație industrială? Ce-i în putința altora, pentru noi este imposibil? Ori sarabanda intereselor private a avut consistentă și vinovată parte de contribuție? Întrebare la care, probabil, nu vom afla răspunsul niciodată.