Praf, muște și salcâmi

În România asta postcomunistă nu poți face mare lucru dacă nu ai calitățile absolut necesare la care societatea te obligă să faci apel în fiecare zi: tupeul, incompetența, răutatea, duplicitatea și în special obediența față de șef, indiferent ce decizii ia sau ce mofturi are acesta. Odată cu partidul unic și conducătorul „iubit” au sfârșit disciplina, bunul-simț, calitatea școlii românești, frica de a încălca legea și respectul față de muncă. Acum e o stare specială în toată gloata asta care are cică o gândire capitalistă, modelată după cerere și ofertă. Păcat că noi nu avem decât cereri nu și oferte.
Condiția de scriitor este mizerabilă în România contemporană. Asta nu are drept cauză principală, așa cum s-ar crede, banii, ci tocmai dezinteresul din ce în ce mai mare față de cărți, de autori, de cultură în general. Ocupându-mă cu scrisul de ceva vreme, cunosc fenomenul din interior. La lansările de carte vin aceiași oameni. Cei care și-au făcut o cultură solidă au savurat anumite romane ce au farmecul lor într-o anumită etapă a vieții. Ce puteau, de fapt, ce puteam face? Erau doar două ore de program TV. Fără certurile interminabile ale umflaților de azi. Fără promisiuni lipsite de acoperire. Fără hoția pe față din banii publici. Acum nu ai drept la replică sau protest. Trebuie să plătești pentru ca acești așa-ziși conducători, aceste marionete ale Istoriei, să aibă ce cheltui. Am auzit din ce în ce mai multe voci pe stradă care regretă timpurile lui Ceaușescu. Din diferite motive. Numitorul comun este lipsa de încredere în instituțiile actuale ale statului. Începând cu școala, trecând prin poliție, finanțe, justiție și terminând cu spitalele.
Conduc prudent pe străzile pe care guvernul, cu costuri de zece ori mai mari ca în Finlanda, le-a deszăpezit, făcând din asta un motiv de mândrie națională. Am avantajul de a fi oarecum deasupra mizeriilor astea deoarece, printr-o bunăvoință a destinului, am semnat un contract cu o editură serioasă. Aceasta a cumpărat drepturile de autor pentru următoarele mele romane, iar suma ce mi-a fost oferită mi s-a părut a fi un număr de telefon intergalactic. Cu multe zerouri. Fără nicio altă cifră în față. Era de ajuns unul. Îl tăiam eu în patru. Soarta unui om nu este stabilită la naștere. Este modelată de acesta atunci când își urmează cu încrâncenare visul, nu?
Nimic nu mai este normal în țara asta. Nici vremea, nici vremurile. Ce să mai vorbim de oameni. Sună cătușele pentru „abuzuri în serviciu” de câteva sute de lei în timp ce alții care sifonează milioane de euro din banul public stau bine-mersi în arest la domiciliu. Fără niciun prejudiciu recuperat de acest stat obosit și represiv doar cu necăjiții. Legile sunt făcute parcă anume pentru a lăsa loc de interpretare. Țara membră NATO cu drepturi depline își ucide soldații, punându-i să circule noaptea cu camioane de acum 30 de ani. Marele sistem de gestionare a urgențelor nu este echipat cu un elicopter de intervenție pe timp de noapte. Aprindem felinare ca să descarcerăm.
Toți suntem la mâna norocului. Dacă te prăbușești într-un șanț seara, trebuie să faci tot posibilul să ieși de acolo așa dezarticulat și fracturat. La lumina telefonului. Că de forțe de intervenție rapidă dotate ca lumea nu poate fi vorba. Bucuria sinucigașilor. Perne cu aer cu care să-i prindă salvatorii nu există. Doar o pătură. Și aia veche și roasă de molii. Zbor plăcut cu final garantat la rece într-un sertar la morgă. Strâns frumos într-o pungă.
Am rămas în evul mediu în multe domenii. Cercetare nu mai avem. Agricultură la fel. Industrie doar în dicționar. Dacă au ajuns și bunicile de la țară să cumpere cozonaci de la supermarket, ce să mai vorbim? Ne mor copiii cu zile că, deh, suntem prea săraci să le asigurăm accesul la operații și medicină performantă, dar avem bani pentru autostrăzi care se prăbușesc sau studii de fezabilitate pentru drumuri inexistente. Praf, muște și salcâmi. Asta ne-a mai rămas.
Vai de mama noastră în caz de un război, cutremur sau orice fenomen meteo extrem. Cu barca pe conducte. Așa suntem. Dar avem viitor. Ca emigranți. Și în ceva vreme viitorul nostru va fi doar pe o altă planetă suficient de inconștientă încât să ne accepte. Însă până să ne înălțăm toți în trup la ceruri mai este. Continuăm să fim distracția favorită a celor care stau pe norișori și cântă la harpă. S-au săturat și ei să ne fie păzitori. S-au săturat să fie ignorați. Lumea asta e doar un enorm de mare circ cu prea mulți clovni, iar distracția e garantată. Cine-i atât de prost încât să aducă apocalipsul? Nici măcar satana nu renunță la biletele din rândul întâi.