Pradă pentru doi

Nu cumva am mai povestit-o? Că le mai încurc și eu. Dacă da, cer iertare, o mai tund, o mai scurtez – da-i prea frumoasă întâmplarea deplin evocatoare a unei lumi, slavă Domnului, uitată. Prin 1980 și nu mai știu cât eram prezident de juriu la Festivalul de teatru pentru tineret de la Piatra Neamț – persoană importantă. Oriunde și totdeauna, gazdele se străduiau să faciliteze onor invitaților marcanți achiziționarea de produse deficitare specifice județului. La Brăila eram duși în taină să cumpărăm cămăși de export de la Braiconf, gălățenii ne programau vizite tematice la Abatorul de lângă Siret, la Vaslui, treceam obligatoriu pe la Fabrica de confecții, de la Buzău plecam cu ceapă albastră, de la Suceava, cu niscaiva cartofi, de la Bistrița, cu mere, de la Alexandria, cu pește din Suhaia, de la Vatra Dornei, c-o roticică de cașcaval.
Artiștii noștri, oricât de cunoscuți și de emeriți, rugau organizatorii să programeze cu grijă punctul „cumpărături”, nu cumva să-i prindă în scenă și să rateze cel mai important „moment administrativ” al deplasării. Nu de alta, da-i așteptau, la întoarcere, familiile, cu prima întrebare „tati, mami, ce-ai adus?” Era greu de carne și nimănui nu i se părea necuviincios s-o vadă pe serafica Julietă din scenă tăbârcind, la gară, sacoșe cu trofee de pui congelați; dimpotrivă, creștea în stima tuturor: „ia uite, are griji ca și noi, fata se descurcă!” Și pentru episodul Piatra Neamț se pusese la cale un țintar de aprovizionare cu produse deficitare, planificat după încheierea Festivalului. Nu putea merge tot juriul grămadă, fiind oameni foarte cunoscuți de la TV ar bate la ochi. S-a liniat un tabel în care am fost așezați doi câte doi, la ore diferite. Ca prezident, deschideam balul; m-am nimerit împreună cu criticul de teatru și film Șt. O., fie-i odihna în pace.
Țin minte și acum mențiunea de la rubrica „observații” din tabel: „luni, ora 10.” La 9,30 eram în holul hotelului „Ceahlăul”. Reprezentantul gazdelor nu ne-a întâmpinat cu o mină prea zâmbăreață. Se așteptase, probabil, la o mai generoasă apreciere a juriului față de trupa locală. N-a fost să fie. Nu putea să-și afișeze deschis nemulțumirea (ca la fotbal: cine știe când dai peste aceiași arbitri?); ne-a informat că-i chemat nu știu unde și n-are cum să ne însoțească, dar a vorbit „acolo” (se discuta cifrat), să întrebăm de tov. X și se rezolvă. Până la fabrică am luat un taxi și iată-ne, la 10 fix, în fața mai dosnicei porți B. Tovarășul X, de la Desfacere, nu-i în birou și telefonista a promis „că-l cată”. De-l află, ne sună ea, la poartă. Așteptăm. Citim „Sportul popular” și pe muchie. Portarul și ofițerul de serviciu cred că bănuiau despre ce-i vorba, fiindcă ne priveau chiorâș: „de-ăștia, cu pile!” Tocmai citiserăm, în gazeta locală, o scrisoare a unui om al muncii indignat, care condamna hotărât practica desfacerii produselor deficitare la „poarta din dos” a cutărei fabrici. Probabil, se prelucrase și aici…
Onorabilul X a apărut după 11. N-a intrat; de departe, ne-a făcut semn să-l urmăm și iată-ne navigând prin niște subterane rău mirositoare, luminate cu becuri rare și chioare. Marfa ne aștepta la „Desfacere”. Funcționara care ne tăia chitanțele, se vede, pasionată de teatru, nu și-a putut stăpâni reproșul: „Chiar nu v-au plăcut actorii noștri?” Ce să-i spui? Dacă se răzgândește și-am venit degeaba? „Ba da, don’șoară, sunt excelenți, dar vedeți că…” N-am convins-o: „Ce mai, asta e, pile peste tot!” Am înhățat baxul rotund, eu de o toartă, amicul F. de cealaltă și, nădăjduind c-o să ne ajungă un taxi (nici vorbă!) am defilat doi kilometri, în miezul zilei și-n văzul lumii, evident apăsați de vinovăția aranjamentului. Localnicii, cunoscând ambalajul, nu întrebau nimic, ba ne și făceau complice cu ochiul, însă cei de prin alte locuri ne chestionau imediat: „Vai, unde ați găsit?…” Am inventat pe loc un răspuns salvator: „nu, doamnă, e pentru o grădiniță.”
Când am depus prada în holul hotelului, am receptat prin toți porii pleasna invidiei țâșnită din privirile tuturor – ceea ce urma să ni se întâmple și la gară, și în tren, și-n Pașcani, la schimbarea garniturii, și la Iași, unde taximetristul voia să ne convingă să-i plătim cursa cu o părticică din recolta nemțeană. Ne-am ținut tare și după ce, acasă, am procedat la împărțeală cinstită, „una ție, una mie”, ne-am putut bucura în tihnă, cum se cuvine, mângâind din priviri jinduita pradă.
Pe vremea aceea, fabrica „Comuna din Paris” de la Piatra Neamț făcea o minunăție de hârtie igienică.