Pozne

Cărți cu amintiri din teatru s-au scris și se vor mai scrie. Cea pe care o semnează acum regizorul Bogdan Ulmu se detașează net, ieșind vitejește din pluton prin invitația adresată cititorului de a se implica într-un demers în care amintirea rămâne punct de plecare al unei construcții ludice întemeiată de imaginație și creativitate. Aflăm, din carte, că Teatrul din Bacău adăpostea lilieci, autorul amintindu-și că „i-a zburat unul pe lângă tâmplă”, iar actorul X l-a prins cu plasa de fluturi a Luluței din „Chirița”. Am cercetat repertoriul Teatrului din Bacău: decenii de-a rândul nu s-a jucat „Chirița în provincie” decât la Teatrul de păpuși, deci n-avea cum exista plasa de prins fluturi a Luluței. Sau: actorul B., „cel mai mare recitator român”, a susținut 45 de minute un one man show la Brăila. „Sala era în delir. Zeci de căscați au pierdut trenul fiindcă maestrul nu-și terminase recitalul”. O fi fost sala în delir, dar „zeci de căscați” din public să piardă trenul (care tren, de ce tren?) s-o creadă… Ulmu. De fapt, nici el nu crede, drept pentru care ne propune o continuare posibilă într-un registru suprarealist, astfel devenind, din simplu povestitor, autor în toată regula de proză… realist-fantastică (probabil că asta și vrea să sugereze mottoul cărții: „Si non e vero…”). Nu-i „vero” până la capăt, da-i veridic barem punctul de pornire, după care autorul trebuie lăsat să propună evoluții cât de cât plauzibile în teritoriul exagerării conștiente. Și ăsta-i chiar farmecul cărții: un condei alert și decomplexat navighează dezinvolt prin lumea unui „a fost odată” văzut din două unghiuri: cel al scenei și cel… al bodegii. De unde și raportarea ce se poate face la foarte cunoscuta carte tradusă de Emil Iordache, „Călătorie de la Moscova la Petușki”, imaginată de Erofeev, numai că acolo se bea cu încrâncenare rusească de suflet sfâșiat, pe când la Ulmu, cu un soi de „carpe diem” mioritic, aparent benign și înțeles ca o componentă obligatorie a boemiei. Care boemie ar avea „o glazură hazoasă & frivolă, hedonistă & bahică, dar străfundurile ei nu-s deloc vesele”.
Nici această carte a unui ludic până-n măduva oaselor nu dă pe dinafară de prea multă veselie; dimpotrivă, poveștile ratării ocupă ditamai postata de text, iar urma de vaiet strecurată în creionarea portretelor celor ce nu mai sunt dezvăluie sentimentalul care, conform propriei declarații, lăcrimează când se intonează imnul național. Bogdan Ulmu, doctor în teatrologie și profesor universitar, este, înainte de toate, un ubicuu cum rar s-a văzut. Amintirile din teatru stivuite în această carte provin din experiențe fie regizorale, fie de membru în diferite jurii, petrecute la Reșița, Timișoara, Ploiești, Slănic-Moldova, Galați, Sibiu, Zalău, Constanța, Baia Mare, Rm. Vâlcea, Bârlad, Petroșani, Caracal, Focșani, Botoșani, Urziceni, Cluj, Târgoviște, Chișinău, Buzău, Piatra Neamț ș.m.a. Îl premerg articolele sale, publicate în mai toată presa culturală română, așa că, motivat, a fost supranumit ITI – itinerantul.
Cartea înmănunchiază portrete (sobru, emoționant și exact cel al Elenei Deleanu) ale unor oameni de teatru – Carandino, Polixenia Karambi, Gh. Leahu, Vlad Mugur, Bebe Costinaș, revoluționarul „autentic”, Bibanul (nu a citit zece cărți, dar a ajuns rector!), Tiberiu Vornic (uimire: n-am știut că între 1944 și 1948 a fost director general al Uzinelor Malaxa!), Sebi Ștefănescu ș.m.a. Pe Vancea, fostul director al Teatrului din Reșița, am sentimentul că-l cunosc personal, deși nu l-am zărit niciodată. De ani și ani, Ulmu îi imită formidabil vorbirea îngălată și dezvăluie pustiul intelectual în care nefericitul a viețuit, culmea, ca regizor, încât cine l-a cunoscut pe Ulmu neîndoielnic îl știe și pe Vancea. Tratat, în carte, cu omor (citiți: umor) scuzabil, câtă vreme se pare că n-a prea auzit (aș!) de Caragiale.
Mecanismul constructiv care ordonează cartea se sprijină pe funcția de „picior în prag” a conjuncției DAR, ce leagă părți de propoziție adversative (la Stanislavski funcționa conjuncția DACĂ). Textul se înșiruie într-un firesc pașnic al relatării, până când explodează pârdalnicul „dar”, după care ordinea, dacă nu se răstoarnă, oricum se încarcă cu irizări suprarealiste, invitându-te să continui… continuarea. Ulmu se declară gourmet și nu gourmand, adept, deci, al mesei echilibrate estetic (deși povestește cum a înfulecat kile de șoric la un abator…); ei bine, și cartea este a unui gourmet al evocării, care ne îndeamnă, pe bună dreptate, după un necesarul „dar”, „să privim totul cu umor, că umorul salvează orice, oriunde, oricum”. Rezon!