Povești de seară

Scriam într-un articol recent despre declarația lui Șolohov Jr., care, în 1992, și-a adus cazacii de pe Don să lupte de partea Tiraspolului în războiul de la Nistru, spre „a apăra Basarabia lui Pușkin”. Numele poetului mi-a reînviat o imagine din amintirile adolescenței: coperta cărții „Pușkin”, din pricina căreia am fost singurul licean din Suceava respins la primirea în UTM (de fapt, mi-au fost găsite în servieta de școlar două „otrăvuri burgheze”, nu una: „Câinele din Baskerville” de Conan Doyle și „Pouchkine” de Henry Troyat, editată la „Plon” în 1946; ambele mi le împrumutase, în mare taină, profesorul de română Ștefănescu). Academicianul francez Troyat (rus de origine – îl chema Lev Tarasov) comentează, între altele, exilul lui Pușkin la Chișinău – de aici neașteptata conexiune cu isprăvile fiului celui ce a scris „Pe Donul liniștit”. Astăzi, una dintre cele mai importante străzi ale Chișinăului se numește Pușkin. Bustul lui tronează în parcul central. Trubețkoi, istoricul literar la modă pe vremea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, susținea că prezența exilatului Pușkin la Chișinău „a luminat” Basarabia, deschizându-i „porțile culturii ruse”. Toată prețuirea noastră pentru autorul lui „Evghenii Oneghin”: poetul își merită statuie oriunde în lume, cu atât mai mult la Chișinău. Ca să vorbești despre „Basarabia lui Pușkin” s-ar cuveni însă să se fi înfiripat o cât de mică legătură de suflet între poetul exilat și norodul în mijlocul căruia a fost obligat să trăiască, întemeiată dacă nu chiar pe iubire și prețuire, barem pe o brumă de respect reciproc. Cartea lui Troyat (care avea să mai scrie și despre Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Pasternak ș.a.) depune mărturie în celălalt sens: Pușkin i-a detestat pe moldoveni. Chișinăul era (de altfel, ca și atâtea orașe rusești…) un târg glodos al contrastelor violente, în care protipendada își omora timpul cu nesfârșite partide de cărți, cu baluri menite să exhibe toaletele aduse din Apus, cu dueluri și aventuri amoroase de scandal. Un oraș cu mii de analfabeți și cu o pătură superficială de franțuziți parcă descinși din „Chirița” lui Alecsandri. Poate cam așa vedea și înțelegea Pușkin cele ce petreceau în noua gubernie (a ajuns pe malul Bâcului la opt ani după 1812 – rusificarea încă nu se produsese decât la etajul și-n cotloanele administrației țariste). Nu i-a scăpat, însă, prezența sumedeniei de moldovence frumoase și, comenta poetul, teribil de… proaste (!) – ceea ce nu l-a împiedicat să le înșire una câte una pe răbojul cuceririlor. Părăsesc aici izvorul Troyat, pentru a reproduce câteva dintre opiniile exilatului culese din alte surse. Cum ar fi: „Printr-ale țigănimii mutre / Sunt ca un Orfeu printre cutre / Eu, printre moldovence proaste (…) Mai bine zis printre maimuțe / Sunt leu și cal de Amudan / Pe al măgarilor tăpșan.” Sau: „Ce moldovence-am cunoscut / Frumoase, dar atât de proaste…” Despre orașul în care și-a petrecut patru ani din viață „cu fundul în sfântă relaxare”: „Oraș de hulă, Chișinău / Te-oi blestema viața toată / Din păcătosul cer al tău / Spre casele duhnind mereu…” Se considera „om păzit de Dumnezeu” și nu pierdea nici un prilej (relevante sunt mai ales scrisorile) să-și arate disprețul suveran pentru Moldova și moldoveni, cărora le menește „Nici o libertate turmelor / Ele sunt bune de tuns și zugrumat / Soarta lor este din veac / Doar cnutul și jugul”. Revin la Troyat: poetul ținea evidența cuceririlor amoroase schițându-le chipurile (caricaturizate) și îndosariindu-le în caietele sale, precum păstrează vânătorii pozele trofeelor aliniate la „tabloul vânatului”. Printre ele, și un desen înfățișând-o pe Calypso Polichroni, o gecoaică ajunsă la Chișinău, după peregrinări ieșene, în vălmășagul stârnit de Eterie (vezi imaginea în ”Dunărea de Jos”, iulie 2016). L-a cucerit inteligența și cultura grecoaicei (care vorbea turca, germana, greaca, româna, araba, franceza și italiana), dar mai ales vestea, pare-se întemeiată, că a fost amanta lui Byron („o grecoaică ce a primit săruturile lui Byron!”). Ceea ce nu știe nici Troyat, nici biografii lui Pușkin, este că serafica Calypso, care a inspirat scrierea „Șalului negru”, s-a călugărit în taină și și-a sfârșit zilele la Mănăstirea Neamț. De câte ori treceam pe la Neamț, coboram în osuar pentru a vedea încă odată craniul delicat, inscripționat brutal pe fruntea ce a primit sărutările lui Bayron și Pușkin, cu vopsea neagră, „Calypso”. La revoluțiunea din 1989, care n-a ocolit nici mănăstirile, craniul grecoaicei a dispărut fără urmă și, de atunci, osuarul este lăcătuit. Unde s-o afla, cine și de ce l-a sfeterisit? Iubita lui Byron și a lui Pușkin călugărită la Neamț în travesti (abia la spălarea rituală a răposatei s-a văzut că-i „parte femeiască”!), de ce nu s-a retras într-o mănăstire de maici, că-s destule în jur? De ce s-a călugărit, de ce tocmai la Neamț, de ce atâta taină? Ce poveste!