Povești de altădată

Evocam, în tableta precedentă, povestea Casei Dosoftei de la Iași, rămasă ca prin minune neatinsă în coasta unei piețe pe care arhitecții ar fi voit-o altfel, adică larg și generos deschisă, spre a se pune în valoare întreaga fațadă a Palatului Culturii. Acum, bătrâna clădire pare cât se poate de la locul ei, mai ales de când a devenit muzeu și o străjuiește unul dintre cele mai inspirate monumente ieșene, statuia mitropolitului cărturar Dosoftei dăltuită de Iftimie Bârleanu (autor și al ansamblului statuar Ștefan cel Mare de la Suceava). Cine să-și închipuie azi că, în anii ’60, Casa Dosoftei s-a aflat la un pas de dărâmare?
Sunt cunoscute și regretate destule astfel de nefericite decizii care au lăsat adevărate răni în făptura orașului – dacă ar fi să vorbim doar despre Academia Mihăileană, demolată absurd și dureros la Iași în urma unei hotărâri luate abuziv și, mai ales, flagrant incult. Acolo Kogălniceanu rostise răsunătorul „Cuvânt la deschiderea cursului de istorie națională la Academia Mihăileană” – iată, în noiembrie se vor împlini 175 de ani! Nu existau, la vremea aceea, dezbateri publice, presa era strict cenzurată, eventualele proteste, fie și cu jumătate de gură, ale intelectualității erau greu tolerate și, de regulă, asimilate cu nesupunerea (sancționabilă) la hotărârile de partid. Așa se face că de zidurile Casei Dosoftei au fost legate cabluri metalice și două tractoare pe șenile așteptau semnalul să pună la pământ una dintre cele mai vechi zidiri laice ieșene, legată, fie și numai legendar, de amintirea lui Dosoftei.
Cum de s-a contramandat hotărârea „organului” în ceasul al XII-lea? Au apărut câteva deslușiri. Fost și respectat director al muzeelor ieșene, nonagenarul Ion Arhip evocă, într-o emisiune tv, intervenția sa pe lângă prim-secretarul de atunci, Miu Dobrescu. Cei care l-am cunoscut pe Miu Dobrescu, fost și la Suceava prim-secretar, purtăm amintirea unui activist cumva atipic, cu deschidere reală față de cultură. În primul rând, accepta dialogul și lua în seamă opiniile ce le considera avizate, chiar dacă nu urmau numaidecât „linia” impusă; la Iași, cel puțin, a lăsat „loc de bună ziua”, determinând puțin obișnuite pe atunci evoluții faste în zona artistică, în peisajul publicistic, în promovarea tinerilor și-n reconfigurarea unei urbe încă grav afectată de bombardamentele sovietice din 1944. Cred, de aceea, că intervenția lui Ion Arhip a fost reală și utilă; probabil că a determinat dacă nu anularea deciziei de demolare, barem a șubrezit-o.
„Cireașa de pe tort” a pus-o nou înființata revistă „Cronica”, condusă de un grup de foarte tineri condeieri încă nedeprinși cu supunerea militărească – de altfel, era și o perioadă de așa-numită „deschidere”, urmată, cum se știe, de repetatele și nefastele „strângeri ale șurubului”. Povestea în sine necesită lămurirea unor detalii de tehnică tipografică: după aprobarea lor la partid, cenzura primea la avizare paginile revistei în preziua apariției. Fotografiile necesitau un proces tehnologic greoi și lung: la zincografie, se grava placa metalică, se amplasa pe un suport de plumb sau de lemn, ceea ce dura, așa că ajungeau în pagină în noaptea imprimării. Se lăsa până atunci un chenar gol: ștampila cenzurii era aplicată în cursul zilei, pe paginile de text, considerându-se că poza nu putea fi decât o ilustrare oarecare și cam atât. Eram, cei de la „Cronica”, oripilați de tractoarele demolatoare ce le vedeam prin ferestrele redacției și am așezat seara, la tipografie, în chenarul lăsat gol la pagina I, o fotografie a Casei Dosoftei. Până aici, nimic deosebit, numai că am amplasat („noaptea, ca hoții!”) sub poză și o legendă în care contestam actul demolării. Legenda n-a avut cum s-o vadă, preventiv, activistul care aproba revista, iar cenzura ultimă, aproape de miezul nopții, a considerat că nu-i treaba ei, ci a organului de partid „îndrumător”.
În vremea aceea, o semnalare în presă avea consecințe nebănuite: un articol în „Scânteia” te putea trimite la pușcărie, o simplă menționare „negativă” în gazeta județeană se putea lăsa cu drastice „măsuri organizatorice”, doar tot ceea ce se publica se considera că reprezintă poziția „forurilor”. Vă închipuiți ce scandal s-a stârnit a doua zi! Conducerea revistei cu 12.000 de exemplare tiraj și cu largă difuzare în toată țara (Corneliu Ștefanache, Corneliu Sturzu și sussemnatul – mai puțin al treilea adjunct, Nicolae Babu, care nu era membru de partid) a fost chemată la primul secretar. Unde am primit o muștruluială zdravănă pentru indisciplină – simțeam, însă, că acel ce ne mustra se situa, până la urmă, de partea noastră.
Imediat, tractoarele au dispărut și Casa Dosoftei… a rămas!