Cum știți, probabil, șiretul de la pantof se rupe exact în dimineața în care te grăbești cel mai tare. Pe același principiu, pe la sfârșitul primăverii – anul acesta – mi s-a terminat bateria de la un ceas de mână exact când eram într-o scurtă vizită la părinți, la Craiova. Am apucat să-ncerc să o schimb doar la un meseriaș cu o tonetă stradală, dar nu am reușit (bateria era una de un format mai special și omul n-o avea). Ajuns la București, am intrat în vreo trei ceasornicării și am găsit ce-mi trebuia abia la o a patra, pe undeva pe lângă Piața Amzei. Mi-a montat-o meșterul de acolo și, prețul ei plus manopera, am plătit 40 de lei noi. Pe moment, am fost bucuros.
Au trecut abia trei luni și, pe la mijlocul lui septembrie, bateria – aceeași! – m-a lăsat iarăși. Cam suspect, pentru că, în teorie, ar fi trebuit să mă țină doi-trei ani. Eram în Belgia și primul gând a fost să aștept câteva zile, să mă întorc în țară și s-o schimb iarăși la meșterul din Amzei. Mai mult curios, am intrat totuși și într-un magazin de ceasuri din Bruxelles – cum se spune – la nimereală. Aveau bateria respectivă și mi-au spus că mă costă, prețul ei plus manopera, 7 euro (cu un sfert, adică, mai ieftin decât la București!). Tipul care mi-a schimbat-o mi-a și spus, când și-a terminat treaba, să am grijă la ce service mă voi duce data viitoare: bateria pe care tocmai mi-o înlocuise nu era originală, japoneză (cum scria pe ea), ci era un fals chinezesc. Evident, nu i-am spus de unde provine.
Morala: aderarea noastră la UE nu va duce în primul rând la creșterea prețurilor, așa cum ne temem cu toții. Sigur că unele prețuri vor crește – dar fenomenul va fi vizibil mai ales la produsele care încă sunt foarte ieftine. Nu e un paradox că, de ani de zile, chiar și fără UE, prețurile de la noi au tins spre plafonul european (asta când nu au depășit acest nivel – noi avem destule produse sau servicii care sunt chiar mai scumpe decât echivalentul lor de pe piețe occidentale)?
În schimb, dacă prețurile nu vor urca spectaculos, s-ar putea ca saltul cel mare să-l facă rata șomajului. Să recunoaștem: pentru o țară în tranziție, cu probleme etc., la noi șomajul a fost unui suspect de mic. Cei care dau bătăi de cap ministerului de Finanțe sunt pensionarii, nu șomerii. Nu-i aici momentul să disecăm cauzele – plus că sunt alții mai potriviți decât mine să o facă. Toate – absolut toate – țările ex-socialiste au avut (unele chiar mai au), la un moment dat, indici de șomaj mai mari decât al nostru de acum. Oricât de cinic ar suna, într-o țară în situația noastră rata mică a șomajului conduce inevitabil, aproape fără vina oamenilor implicați, la o calitate slabă a muncii. Cum s-ar spune, noi muncim, dar energia pe care o dăm prin acesta economiei naționale, din punctul de vedere al productivității, este – ca și bateria mea din Amzei – una falsă.
