Avea 208 kilograme ultima oară când s-a urcat pe cântar. Acum un an și două luni. De aproape jumătate de an, nu mai iese deloc din casă și, fără nici un venit, trăiește doar din mila puținilor prieteni care i-au mai rămas și din cei 100-150 de euro pe care-i primește lunar de la fiul său.
E disperat și întinde o mână după ajutor, sperând că mai există o salvare în cazul său și visând la viața pe care a avut-o până acum câțiva ani.
Avea 66 de kilograme în ziua nunții
Valeriu Țurcănașu are 57 de ani și locuiește într-un apartament cu două camere, la etajul IV al unui bloc de pe strada 6 Noiembrie din municipiul Suceava.
Muntele de om din fața mea avea 66 de kilograme în ziua nunții. Era în 1971 și avea pe atunci 18 ani.
Puiu, cum îi spun prietenii, a început să se îngrașe, culmea, în armată (februarie ’74 – iunie ’75). “Am plecat cu 80 de kilograme de acasă și m-am întors cu 100”, își amintește acum Valeriu Țurcănașu.
La început nu a fost deloc îngrijorat și nu a dat importanță prea mare.
Puiu a lucrat ani la rând ca vânzător-măcelar în toate halele de carne din municipiul Suceava, la Areni, Ițcani, Burdujeni, la hala din zona Tipografiei și cea de pe Mărășești.
Lucra de dimineață până seară și nu ducea lipsă de nimic. Recunoaște că nu era masă fără carne și bere. Multă bere. “Dintre toate băuturile, berea îmi plăcea cel mai mult, beam câte trei, patru sticle pe zi. Cred că de la asta am început să mă îngraș, nu de la carne. Chiar dacă uneori veneam acasă seara, după o zi de muncă, rupt de foame și mâncam”, își continuă povestea Valeriu Țurcănașu.
A aflat de ce se îngrașă, după ce a ajuns la spital cu crize de lombosciatică
Crizele de lombosciatică pe care le făcea pe vremea când lucra ca vânzător-măcelar, din cauza condițiilor grele de muncă, l-au adus la Spitalul Elias din București, după ce a trecut mai întâi pe la un medic din Suceava și pe la unul din
Iași.
În Capitală, avea să afle de la medicii de la Elias că problemele sale de greutate (avea pe atunci peste 100 de kilograme) nu sunt cauzate de vreo glandă anume, ci de faptul că “am arderile aproape inexistente”.
Pentru că durerile de spate erau tot mai puternice, iar crizele din ce în ce mai dese – ”mă îmbolnăveam mereu vara, fiindcă afară era cald, iar eu trebuia să intru în camera frigorifică, după carne” – în 1984, Valeriu Țurcănașu a fost nevoit să-și schimbe locul de muncă.
A ajuns să lucreze la fabrica de pâine, ca magazioner. S-a înțeles bine cu șefii și a rămas aici mai mulți ani, până când a fost obligat să-și caute altceva de lucru.
”L-au dat afară pe directorul nostru, Lazăr, iar sindicatul a zis că eram omul lui. Mi-au dat preaviz și m-am dus să lucrez ca merceolog, la un abator”, povestește Puiu.
A devenit depresiv
În ‘96 s-a desființat postul de merceolog pe care îl ocupa și de atunci a rămas fără serviciu. Odată cu șomajul a început să adune și kilogramele. Ca să nu stea degeaba și să-și asigure traiul zilnic ”m-am apucat de comerț”. Avea mașina lui și ajuta o femeie să aducă marfă de la ucraineni pentru a o vinde în Bazar și în piață. Era plătit la cursă.
A continuat cu această activitate până acum un an și două luni, când, la ieșirea din bloc, a alunecat pe treptele acoperite de zăpadă și s-a lovit la spate. Deja crescuse fulminant în greutate, iar acest accident l-a pus serios pe gânduri. ”Atunci a fost ultima oară când m-am urcat pe cântar. Aveam 208 kilograme”, mărturisește Puiu. Se mișca cu dificultate, nu mai putea conduce din cauza staturii masive și cum nici ”comerțul” la ucraineni nu prea mai mergea – ”s-a stricat treaba din cauza amenzilor” – și-a vândut mașina, anul trecut.
Lipsa rutinei zilnice l-a adus în pragul unei depresii, întrucât „nu mai aveam motiv să ies din casă”. A continuat să ia în greutate până când aproape fiecare mișcare a devenit un chin.
Din septembrie 2010 nu a mai părăsit deloc apartamentul.
O vecină îi face cumpărăturile, iar un prieten îl ajută să-și facă dosar de pensionare
Vasile Țurcănașu are doi copii, un băiat de 37 de ani, care trăiește în Italia, și o fiică în vârstă de 39 de ani, cu domiciliul în Grecia. A divorțat în 1991 și nu s-a recăsătorit. După despărțirea de soție s-a mutat în apartamentul de pe strada 6 Noiembrie, ce aparținea părinților săi. Tatăl i-a murit în urmă cu 11 ani, iar acum trei ani și-a pierdut și mama. De atunci locuiește singur. Cumpărăturile i le face “o doamnă profesoară care stă aici, în bloc. Tot ea îmi mai trimite și câte o supă”.
Nu are nici un venit, fiindcă nu a reușit să-și facă dosarul de pensionare. Trăiește doar cu banii pe care i-i trimite regulat fiul său, 100-150 de euro pe lună.
”Am demarat actele pentru pensionare. Am un prieten care se ocupă de asta. E greu, fiindcă mi-au pierdut ăștia cartea de muncă. Nu pot nici să ies din casă și toți întreabă de ce nu vin personal. De un an mă zbat să obțin adeverințe de la firmele la care am lucrat”, explică Puiu.
Tot prietenul de care vorbește îi plătește facturile la întreținere, curent, telefon, îi aduce rebusuri și ziare. Se consideră norocos că are subvenție de 100% la căldură, pe motiv că nu realizează venituri. Curățenie își face singur, așa cum poate, la fel și mâncare.
A ținut diete și nici una nu a dat rezultate
Susține că nu face excese culinare și nu consumă alcool. Încearcă să se hrănească sănătos, atât cât îl ține punga: „Mănânc mai bine și mai mult când am bani. Dimineața, o ceașcă de lapte sau un ceai, cu un ou. La amiază, dacă am, un borș și mai fierb soia ca să-mi fac câte un șnițel. Altădată îmi iau un preparat, o bucată de crenvurști de pasăre, dar știu să-mi fac singur și un orez sau o friptură de cartofi prăjiți, cum îi spun eu. Îmi curăț câte șase cartofi mai mici, iar uneori îi fierb și îi mănânc cu mujdei de usturoi. Seara mănânc fructe, câte trei mere. În rest, beau apă plată, cam trei litri pe zi. Vara, chiar și mai mult”.
Bărbatul, care de ani de zile se luptă cu kilogramele în plus, spune că nu a reușit niciodată să scape de depozitele de grăsime, indiferent cât de drastice erau dietele pe care le ținea. Slăbea puțin și pentru perioade scurte de timp. La calorii și regimuri alimentare nu se mai gândește de multă vreme, deoarece dietele înseamnă ”o alimentație specială, îți trebuie bani”.
Uitat de prieteni
Acum este hotărât să-și schimbe radical viața, și numai în bine. A văzut la televizor poveștile unor oameni care au scăpat de surplusul de greutate după ce și-au montat un inel gastric în stomac și ar vrea și el unul. S-a sfătuit cu prietenii, a pus în balanță avantajele și dezavantajele unei asemenea operații și a ajuns la concluzia că ar fi singura soluție salvatoare. Există însă două obstacole care-i stau în cale. Primul, este lipsa unei asigurări medicale. Al doilea, bineînțeles, lipsa banilor. Cele două piedici sunt și motivele pentru care nu și-a mai căutat demult de sănătate. Ultima oară și-a făcut analizele gratuit, cu ocazia programului național de evaluare a stării de sănătate a populației, derulat în 2007 – 2008.
Un alt apropiat, medic de familie, care-l vizitează regulat, l-a diagnosticat cu obezitate morbidă, hipertensiune arterială și cardiopatie ischemică. Tot amicul lui, doctorul, este și cel care are grijă să nu-i lipsească medicamentele. ”El mi le cumpără, din banii lui”, subliniază Puiu. Își dorește să aibă o pensie, un însoțitor, și ”să vină o comisie să mă vadă, să-mi spună dacă inelul gastric este într-adevăr ce-mi trebuie”. Între timp, își petrece zilele uitându-se la televizor, dezlegând cuvinte încrucișate și întreținându-se cu puținii prieteni care i-au mai rămas. ”Ceilalți pe care i-am servit m-au uitat, rar mai dau un telefon”, spune plin de amărăciune Puiu.
Speră că unul dintre cei care-i vor citi trista poveste îl vor putea ajuta în vreun fel să poată fi din nou un om normal.
“Dați, vă rog, numărul meu la ziar, poate o să sune cineva… 0748 246 622”, spune, cu ochii în lacrimi, uriașul de la etajul IV al unui bloc de pe strada 6 Noiembrie.
Inelul care micșorează stomacul
Obezitatea a devenit o adevărată epidemie a societății moderne, fiind recunoscută ca o boală.
Metodele conservatoare de tratament al obezității – dieta, medicamentele care reduc absorbția intestinală, gimnastica medicală – au, din păcate, efect pe termen scurt, majoritatea obezilor întorcându-se la greutatea inițială după un interval de timp mai lung sau mai scurt. Prin urmare, obezitatea începe să fie tratată din ce în ce mai mult prin metode chirurgicale.
Tehnica chirurgicală cea mai folosită acum în lume este una mai puțin invazivă (fără tăieturi), cu riscuri mai puține și cu rezultate în general bune: inelul gastric – ajustabil – montat laparoscopic. Este vorba despre un inel din silicon, cu un diametru ajustabil, care se montează în jurul stomacului. Creează astfel un stomac mic (de numai 15 ml), care limitează cantitatea de alimente ingerate de pacient obținându-se senzația de sațietate. Alimentele urmează apoi o cale fiziologică, nefiind afectată absorbția intestinală și neajungându-se astfel la dezechilibre metabolice. Intervenția se efectuează laparoscopic, cu instrumente speciale și cameră de luat vederi din interiorul abdomenului.
Aproximativ 80% din pacienți slăbesc considerabil cu această metodă care îi ajută să-și păstreze toată viața o greutate sănătoasă.
