Povestea sticlei

Din când în când simt nevoia să explic ceea ce fac. În lipsa unei confirmări sau a unui feed-back rezonabil, nevoia de ”utilitate” mă obligă la o minimă justificare.
Pentru mine această rubrică este o ocazie specială ca, dezbrăcat de un interes imediat, să încerc să expun ca pe o tarabă ceea ce cred eu despre lucruri care, împreună cu alți vânzători de păreri proprii, aștept ca ”marfa” să fie vandabilă. Poate nu țip prea tare și nu am făcut nimic pentru publicitate, dar cum totul e gratis, sper ca odată și odată cineva să întindă mâna. Sau, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, măcar să pot să spun cândva ”să nu spui că nu ți-am spus”!
Pe de altă parte, nici nu vreau să-mi dau cu părerea ca un inițiat despre lucruri la care oricum cei mai mulți cred că se pricep, rezumându-se să semneze, însușindu-și ceea ce alții au reprodus în numele lor pentru a-i face ”prezenți”.
În sfârșit, oricâtă libertate aș avea (și am suficientă!) o minimă constrângere este dată de tematica acestei rubrici. Și totuși avantajul e, că din multele idei pe care le producem sau le reproducem zilnic, acestea cel puțin rămân scrise.
În ultimii 16 ani am trăit uriașe schimbări în aproape toate secvențele existenței noastre. De la politică la economie, de la mentalități la speranțe, de la limbaj la felul cum ne îmbrăcăm, totul dar absolut totul se schimbă, de cele mai multe ori împotriva voinței celor mai mulți și uneori cu costuri și pierderi colaterale semnificative.
Dacă ceva se schimbă foarte greu și dacă este ceva care beneficiază de o veritabilă rezistență, atunci aceasta este munca. Ieșirea din colectivism este extrem de dureroasă. Am creat sindicate înainte să avem muncitori, sindicate care-și cer drepturile pe care încă nu le-a luat nimeni. Și dacă tot nu avem încă manageri, sindicatul poate ține loc de conducere, ba chiar este obligatoriu, că doar memoria COM-urilor este încă vie. Chiar dacă ”noi muncim, nu gândim” a fost una din cele mai mari aberații tranzitorii pe care le-am avut în ultimii ani, o altă aberație la fel de mare dar încă acceptată, este ”vrem să muncim”. Nu are nici o importanță dacă cu folos sau nu, dacă e profitabilă munca sau dacă ceea ce producem este vandabil, pur și simplu vrem să muncim cu o singură condiție: cum știm noi și să nu plece nimeni!
Drepturi au numai ”oamenii muncii” iar cei ce-i plătesc au doar obligații, că de aceea sunt exploatatori. Garantăm prin legislație venitul minim fără să legiferăm munca minimă. Beneficiarului i se pune o singură condiție: să stea degeaba. Dacă lucrează ceva, are surse de venit și nu se mai încadrează! Pare o anomalie economică – dar nu este. Cine-l apără pe leneșul profesionist îi smulge votul – rentabil nu?
Ce ar trebui făcut, poate că în această situație se potrivește o istorie pe care am auzit-o săptămâna aceasta, nu știu cât de adevărată este, dar este extrem de sugestivă.
Itzhak Ben Aharon este considerat părintele spiritual al Kibbutz-urilor. Istoria Kibbutz-ului Givat Haim pe care l-a fondat poate fi un model de cum ar trebui să funcționeze economia românească. Fondat în 1957, Kibbutz-ul era un fel de Valea Jiului super sindicalizată. Majoritar agricol, munceau aproape o mie de oameni, fiecare după puterea lui, primind, în schimb, fiecare după nevoile personale. Toți erau șefi, având chiar tripla calitate (parcă am mai auzit despre așa ceva) -proprietari, muncitori și beneficiari. Ca în ”Ferma Animalelor”, lucrurile au funcționat admirabil cât erau resurse. Prin anii 70 Kibbutz-ul dă semne de oboseală. Pretențiile erau tot mai mari și posibilitățile tot mai limitate. Atunci a apărut ideea diversificării producției. Fructele nu mai erau vândute ca atare, ci înglobau și manopera, producând în special sucuri naturale. Cu toate acestea, prin 1985 falimentul era aproape, nu pentru că nu se muncea, nu pentru că nu producea și altceva, ci pentru că nu era condus.
Cel mai bun produs al conducerii colective a fost Trabantul. Mercedesul este produsul managerului. Așa au ajuns la concluzia să încredințeze conducerea unor profesioniști care au făcut din Givat Haim una din cele mai puternice companii multinaționale de sucuri naturale din lume. Nu și-au pierdut calitatea, dar și-au sporit veniturile. ”Sindicatul” are acum ce împărți!
Jimmy Hoffa a falimentat când a dorit să conducă. Nu întâmplător America de după el este în mare parte ”No Union”.
Poate tot nu întâmplător Hoffa autohtoni au fost Prim Ministri, miniștri, parlamentari și obligatoriu managerii propriilor afaceri!