A trecut mai bine de o săptămână după episodul jenant și trist de la Cluj. La primul dintre ele mă refer, la incidentul dintre ziariști și subiecții muncii lor. Fenomenul de degradare a relațiilor dintre fotbaliști și presă nu este tipic românesc, știrile despre fotoreporteri agresați de către vedete cu ștaif din fotbalul european nu sunt deloc puține. Supraexpunerea a ajuns să copleșească și până la urmă să eviscereze tot ce e mai urât în unii oameni.
Îmi pare rău s-o spun, dar afacerea colosală care a devenit acum media este la originea unor astfel de manifestări, cu atât mai posibile când în ecuație sunt niște tineri fotbaliști cu o bază educațională precară. Dar presa nu vrea, nu are interesul de a-și pune o oglindă onestă în față, una care s-o arate denudată. Chemarea pentru meserie și respectul pentru adevăr sunt inutile sau chiar nerecomandate pentru a performa pe piață. Să privim realitatea, ziariștii nu sunt receptați negativ doar de Pițurcă și compania, ci și de cititori care reacționează, unii violent, pe bloguri. Ce respect pot să îți trezească niște indivizi care râd slugarnic când Gigi Becali le ciocănește capetele la conferințe, când acceptă să fie terfeliți în direct de același și nu îl scot din emisie pentru că audiența a devenit un zeu pe altarul căruia merită să-și sacrifice decența?! Sau când altul, scăpat din hățuri prin eter, spune că la US Open “avem o finală între două urâte” și se bucura că alt urât, Nadal, fusese eliminat în semifinală?! În paranteză fie spus, respectivul nici măcar treaba de redactor sportiv nu și-o făcea ca lumea, căci finala se disputase la orele mici ale dimineții, însă el nu aflase acest lucru, evenimentul fiind probabil prea neînsemnat pentru a-i tulbura somnul de om fericit că e frumos și că are și un merit incontestabil la acest lucru!
Dar să luăm ca exemplu povestea de succes, în viziunea lor, a echipei de jurnaliști care actualmente domină tirajele. În câțiva ani, exponenții noii generații de ziariști sportivi au parcurs drumul de la admirație la negație. Da, a fost o vreme când erau invidiați de breaslă, când mulți confrați ar fi vrut să fie primiți în rândurile lor. În primul său editorial după cooptare, un apreciat scriitor mărturisea că îi spusese soției, răsfoind ziarul, “uite aici mi-ar plăcea să scriu”. Între timp, cititorii nu se mai pot bucura de pana sa, el retrăgându-se din pricini cunoscute. Un alt ziarist emblematic, membru vechi al echipei, s-a retras pentru că nu se mai regăsea în ceea ce se întâmpla la ziar și a devenit freelancer, postură din care a și câștigat premiul Ioan Chirilă.
O pildă edificatoare pentru nivelul la care s-a ajuns, s-a întâmplat de curând la o televiziune din același trust. Abia ce se trăsese la sorți componența grupelor din Liga Campionilor, că apar la știri imagini cu Mutu care “înjura publicul din Ghencea”! Era meciul naționalei cu Belarus, episodul capului spart. Cu sângele șiroind pe față, Mutu cere schimbare scrâșnind o înjurătură neinteligibilă în barbă. Dar, pentru a fi siguri că nu pierdem nimic, cuvintele ni se titrează aproape explicit pe ecran! Și eu am fost la acel meci, la peluza de la tabelă, nimeni de acolo nu a sesizat disputa provocată de câțiva spectatori nerealiști, iar Mutu a ieșit în aplauzele noastre. Așadar, am făcut parte din publicul din Ghencea, dar nu m-am simțit înjurat de Mutu. Atunci, de ce au vrut editorii să încingă spiritele scoțând de la naftalină și prezentând tendențios acest moment? Simplu, pentru că din scandaluri își trag de-acum seva cu toții. Nu vor rata nici unul, iar paiele pentru pus pe foc vor fi mereu la purtător, e scris în fișa postului…
