Povestea penisului

Nu, nu vă gândiți la Creangă. De astă dată, autorul isprăvii este David Friedman. Cartea „O istorie culturală a penisului” a apărut nu de mult la onorabila editură „Humanitas” și își propune să demonstreze că mădularul, deloc scârbavnic, este mai mult decât o simplă parte a corpului uman, având statut de „idee ce definește locul bărbatului în lume.” Plauzibil, câtă vreme nu prea văd posibilitatea apariției unor cărți despre istoria culturală a pancreasului, ficatului, plămânilor, inimii chiar (examinată strict anatomic, fără conotații metaforice); penisul însă, se pretează la varii disertații, interesând nu numai funcționalul fiziologic, ci și etica, morala, filosofia, religiile, ba chiar și politicul. Dovadă: reacția președintelui Johnson (1971) care, încolțit de câțiva reporteri ce-l zădărau cu întrebări privind motivele continuării războiului în Vietnam, n-a mai găsit alt argument decât descheierea prohabului și arătarea penisului – gest însoțit de exclamația „uite, de-asta!” Cartea ziaristului de la „Vogue” n-are nimic comun cu deșucheatul val de producții porno, ilicit asociat (la noi) cu „modernitatea expresiei literare dezinhibate”. E-o cercetare serioasă, documentată chiar în exces, scrisă amuzant, pe un ton ștrengăresc-complice. O ia de la plebicist, adică de la antica Eladă („orice grec își vedea penisul ca pe o măsură a apropierii de puterea divină, de inteligența divină – și de nebunia de inspirație divină”), trece prin istoria imperiului roman („generalii romani promovau soldații pe baza dimensiunii penisului”), ajunge în Evul Mediu („Dumnezeu a dat diavolului o putere de vrăjire mai mare asupra penisului decât asupra oricărui alt organ uman” – credea Toma d’Aquino), reproduce o insolită cugetare a lui da Vinci („Bărbatul căruia îi e rușine să-și arate penisul sau să-l numească, se înșală. În loc să se zorească a-l ascunde, s-ar cuveni să-l arate cu mândrie”) spre a poposi îndelung întru lămurirea întrebării dacă, într-adevăr, negrii sunt mai dotați din acest punct de vedere față de reprezentanții rasei albe.
Se pare că, totuși, nu! (Un argument l-ar putea oferi și borcanul ce găzduiește în spirt, la Institutul Mina Minovici, mădularul încovrigat și înghesuit al haiducului Terente…) Macrofalia negrilor ar fi simplă legendă (depinde, zicem noi, și de cine măsoară) menită să ofere susținere rasismului. În 1867, clericul Payne, din Tenessee, a scris că negrii au fost creați înainte de Adam, ei fiind una dintre perechile de animale luate de Noe pe arcă, organul lor supradimensionat probând astfel o identitate rasială negativă. Dac-ar fi să învie Payne, mă-ntreb cu ce ochi l-ar privi pe președintele său, Obama…
Un consistent capitol este consacrat avatarurilor potenței masculine, evocându-se și pilda oferită de „efectul Coolidge”: președintele Coolidge, împreună cu soția, vizita o fermă de păsări. Remarcând un cocoș ce încălecase victorios găina, doamna s-a interesat: „Face asta mai mult de o dată pe zi?” „Sigur, de zeci de ori” – i-a răspuns fermierul. Afectat de ironia bănuită în întrebarea soției, președintele a cerut un plus de informații: „cu aceeași găină?” „Nu, totdeauna cu alta”. „Aha – s-a lămurit Coolidge – spuneți-i asta și doamnei”…
Cartea lui Friedman nu recomandă remediile străvechi contra impotenței (decoct de șopârle uscate, testicule de țap prăjite în unt limpezit, muște pisate, badijonări cu frunze de salcâm în miere ș.m.a.), ci își scoate pălăria în fața performanțelor Viagrei. Concluzionând: „După mii de ani în care a tot întrebat cine controlează pe cine – el pe mine, sau eu pe el?, bărbatul a găsit în sfârșit puterea de a răspunde cu ajutorul chimiei: eu îl controlez pe el.”
Hai să fim serioși! Iluzie.