Povestea iertării

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă, mamă! Unde e Raiul?“, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineață, de cum s-a trezit. Dar mama avea atâta treabă în gospodărie că nu i-a putut răspunde. Atunci copilul s-a dus să-l întrebe pe tatăl său. „Nu știu, caută-l singur“, i-a spus părintele obosit și s-a apucat mai departe de muncă. Iar copilul a început să-i întrebe pe oamenii din satul său, aproape plângând. Unde, unde e Raiul? Dar nici ei nu aveau timp de el, erau grăbiți. „Ce lume urâtă…“, își spuse pentru sine puștiul.
„Ca să-l găsești trebuie să părăsești satul, îi spuse un bătrân care-l privea de mult. Și acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găsești un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ți spună unde este Raiul.“
Zis și făcut. A doua zi, de dimineață, când părinții lui nu se sculaseră încă, copilul și-a luat trăistuța cu merinde și a plecat către pustie. Acolo, spre seară, a găsit coliba. Mare i-a fost mirarea bătrânului care locuia acolo de mulți ani. „Vreau să găsesc Raiul și cineva mi-a spus că tu știi cum trebuie să ajung.“ Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva și să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.“ Noaptea trecu repede, copilul de-abia aștepta să se facă dimineață pentru a ajunge în Rai. În zori porniră prin pustiu și de abia spre asfințit văzură cum în fața lor se ridicau niște ziduri de piatră și o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Aceasta este o mănăstire, i-o luă pe dinainte bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.“
„Ce trebuie să fac aici?“, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, să mături și mai încolo vom vedea.“ Dar nu după multă vreme bătrânul îl întrebă pe copil dacă i-e bine. Copilul nu se plângea de nimic, dar îi părea rău că, spunea el, în clădirea mare unde se adunau toți la rugăciune, era un frate, tot așa, cu plete și cu barbă, care stă legat, întins pe o cruce și nu poate să se miște deloc și nimeni nu-i aduce de mâncare. „De ce nu vine și el la masă?“ ridică puștiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima oară pătrunzător pe bătrân. „Pentru că așa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea pentru că nu a măturat cum trebuie și n-a făcut curat ca lumea. Acolo vei ajunge și tu, dacă nu faci treabă cum se cade.“
Fără să-și dea seama, copilul făcuse primul pas spre Rai, ce se numea iubire.
În zilele ce au urmat copilașul se strecura nevăzut la bucătăria mănăstirii de unde fura mâncare și neobservat de nimeni intra în biserică și o punea jos la picioarele Fratelui mai mare atârnat de cruce. Aici, în biserică, copilul petrecea toată seara. Azi așa, mâine așa, până când el a fost chemat la stareț, în consiliul mănăstirii, să dea socoteală pentru ce se întâmplă. „Spune-ne, ce faci în biserică cu mâncarea toată seara?“ „Nimic, i-am dus-o Fratelui care stătea pe cruce.“ „Și El ce a făcut cu ea?“ „A coborât de pe cruce și a mâncat.“ Atunci toți îngenuncheară în jurul lui.
Deși nu știa, copilul urcase o a doua treaptă, a prieteniei. A prieteniei cu Hristos.
Dar starețul i-a cerut ca data viitoare când Fratele cel Mare va coborî să mănânce, să-l primească la masă și pe el. Dar Fratele i-a spus că egumenul nu poate veni fiindcă are mai multe păcate decât toate firimiturile de pe masă, după ce aceștia luau cina. Starețului i s-a adus cunoștință de mesajul Fratelui celui Mare și izbucni în plâns, prăbușit în genunchi: „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul să mă ierte.“
Grea a fost acea noapte pentru stareț. Se gândea la răspunsul Fratelui. Dar nici de data aceasta răspunsul nu a fost unul bun. „Dar tu nu te gândești că mănânci din munca lui?“, îi spuse cu curaj micuțul Fratelui de pe cruce. Atunci acesta a fost mișcat și i-a zis: „După opt zile, îl voi primi la masă pe egumen“.
La auzul răspunsului, pentru stareț începu cea mai grea săptămână din viața lui, post și rugăciune spre a fi bine pregătit pentru marea întâlnire.
Dar a opta zi, dis-de-dimineață, clopotele bătură lung. „Starețul a plecat la Domnul“, îl anunțară ceilalți monahi pe tânărul nevoitor. Și în acea seară, copilul văzu cum la masa așternută în biserică coborî Hristos împreună cu starețul, care cu lacrimi în ochi a mâncat împreună cu ucenicul său și cu Domnul. Pe masă nu mai era nici o firimitură. Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul! Am văzut Raiul“, striga fericit prin mănăstire copilul. „Nu se poate, îi strigară ceilalți monahi. Cum arată?“ „E plin de iertare“, murmură copilul.
(Adaptare de Augustin Păunoiu, după un fragment din textul „Basmul din Carpați“, publicat în volumul „Despre omul frumos“, Dan Puric)