În toamna anului 1941, aproximativ 1.800 de evrei din Câmpulung Moldovenesc și împrejurimi au fost îmbarcați în trenuri de vite și deportați în Transnistria. Mulți au murit de foame, boli sau din cauza frigului, însă Sylvia Hoișie, o copilă pe atunci, s-a numărat printre supraviețuitori.
Peste ani, avea să dea unei țări întregi Polidinul, unul dintre cele mai cunoscute medicamente românești.
După 75 de ani
Au trecut mai bine de 75 de ani de atunci. Însă, cum poți să uiți?
„Case dărâmate pe jumătate, cu pereți mânjiți cu sânge, pe care scria: Aici a fost omorât cutare și cutare. Vă spun… greu, frig, lipsa de mâncare, și acum mă întreb, ce făceam o zi întreagă. Lumină nu exista. Apă era o singură pompă, care era la vreun kilometru și trebuia să cobori un deal… și acolo era un rând mare de oameni adunați să-și ia apă”, își amintește Sylvia Hoișie.
Era doar o copilă de 14 ani când, alături de sora ei, de părinți și bunici, a fost urcată în vagoanele de vite și trimisă în Transnistria, în trenuri ticsite cu evrei din Bucovina.
De la 10 fiole la 15 milioane de fiole anual
Trei ani a durat coșmarul exilului, însă Sylvia Hoișie s-a numărat printre cei care au supraviețuit.
S-a întors în țară, a studiat medicina la Iași și a optat pentru Institutul Cantacuzino, unde a devenit unul dintre cercetătorii care, la începutul anilor ‘60, au inventat cunoscutul medicament Polidin, stimulator al imunității utilizat zeci de ani de o țară întreagă.
„Și ca să fim siguri că nu-i nociv, fiecare s-a injectat cu acest preparat. Și am văzut că nu a murit nimeni și nimeni nu a avut nici un fel de reacție, atunci am fost siguri că se va putea folosi la om”, povestește Sylvia Hoișie.
Primul lot a fost de 10 fiole, pentru ca în timp să se ajungă la nu mai puțin de 15 milioane de fiole anual.
„Polidinul acționa extraordinar de bine”
Managerul Serviciului Județean de Ambulanță Suceava, doctorul Alexandru Lăzăreanu, își amintește că „rata îmbolnăvirilor după o cură cu Polidin era mult mai mică, iar cei care se îmbolnăveau făceau forme mult mai ușoare de boală. Costul eficienței era foarte bun pentru că o fiolă era câțiva lei”.
Doctorul Mihai Ardeleanu subliniază că Polidinul acționa extraordinar de bine: „Se făceau două fiole pe zi… febra scădea”.
Polidinul era recomandat și pacientelor bolnave de cancer de sân, completează și medicul oncolog Doina Ganea-Motan: „Pentru femeile cu cancer de sân diagnosticat, operat, chimiotratat, era recomandat să facă tratament a la long cu Polidinul pentru stimularea imunității nespecifice. Am lucrat foarte mult și am fost foarte mulțumită la vremea respectivă”.
„Hienele”
În urma invenției, Sylvia Hoișie s-a ales cu un nume nou: „dna doctor Polidin”. Păstrează și acum certificatul de inovator al Polidinului, alături de multe altele obținute în urma celor 61 de ani dedicați medicinii și cercetării.
Medicamentele ei au alinat suferințele a milioane de români. Ca o ironie a sorții, Sylvia Hoișie nu a reușit să găsească însă leac și pentru propriile răni sufletești.
O mai răscolesc încă imagini din trecut. Nu a putut uita nici până astăzi brutala transformare a colegelor din școala primară, pentru care a devenit, peste noapte, din premianta clasei, jidauca indezirabilă.
„Fetele cu care am făcut grădinița, fetele cu care mergeam la plimbare, care au venit în casă la mine, am fost în casă la ele”, sunt amintiri care nu pot fi uitate.
Jignirile de atunci sunt răni cicatrizate de timp, dar care încă dor.
Nu poate uita nici imaginea vecinilor de la Câmpulung care, când au aflat că familia Sylviei va fi deportată, au năvălit în casa lor. „Mie îmi dai mașina de cusut, mie îmi dai cutare, știți, ca niște hiene…”, își amintește Sylvia Hoișie.
„S-a ocupat foarte mult de Polidin, muncea foarte mult”
Vecinii, colegii, cei pe care îi credeau prieteni nu i-au mai vrut în oraș. În două zile Câmpulungul trebuia ”curățat” de evrei.
Silvia, o copila de numai 14 ani pe atunci, a învățat mult prea devreme ce sunt ura, lăcomia, disprețul.
Peste ani de zile, însă, prin munca ei și a altor colegi de la Cantacuzino, a dat românilor Polidinul.
Inclusiv fostelor colegelor de clasă, foștilor vecini, copiilor și nepoților acestora.
Ecaterina Grigoraș, fost inginer chimist la Cantacuzino Iași, a lucrat alături de Sylvia Hoișie: „Să vorbesc așa, în termini tehnici: era ca o enzimă dna doctor. S-a ocupat foarte mult de Polidin, muncea foarte mult, pentru că activitatea de cercetare se baza pe mult studiu”.
Energică și dedicată muncii de cercetare, așa și-o amintește pe „dna doctor Polidin” și o altă fostă colegă de la Cantacuzino Iași, Paulina Cozorici: „Un suflet cald, tot timpul aveai ce să înveți de la dna doctor. Lucra cu multă pasiune.”
Nu a vrut să vadă clădirea abandonată a fostului Institut Cantacuzino de la Iași
Prin anii 2010-2011, însă, Polidinul a început să nu se mai găsească pe piață.
Dezinteresul statului pentru modernizarea liniei de producție și obligarea cercetătorilor să folosească ingrediente de import au dus la dispariția acestui medicament 100% românesc.
Odată cu Polidinul, a murit la scurt timp și filiala de la Iași a Institutului Cantacuzino.
Astăzi, este o clădire lăsată în paragină.
Oprim mașina în fața institutului, să luăm câteva cadre cu clădirea părăsită. Sylvia Hoișie rămâne în mașina. Nu vrea să coboare. Nu vrea să vadă.
„Gândiți-vă că a fost aici viața mea…”, argumentează „dna doctor Polidin”.
O viață în care le-a avut pe toate, iubire și ură deopotrivă, durere și bucurii, satisfacții și dezamăgiri, aprecieri și batjocură.
„Acasă” este tot la Câmpulung Moldovenesc
La aproape 90 de ani, locuiește într-un apartament modest din cartierul ieșean Tătărași. O locuință cumpărată în rate, după cum mărturisește zâmbind.
„Acasă” însă pentru ea e tot la Câmpulung Moldovenesc.
„E orașul meu, unde m-am născut și am să vă spun că, dacă spun acasă, spun tot Câmpulung Moldovenesc”, ne precizează Sylvia Hoișie.
Din păcate, acasă nu mai are pe nimeni. Doar amintiri. Cele urâte, cu oamenii care au jignit-o și au umilit-o doar pentru că era evreică, și cele frumoase, păstrate cu grijă în inimă și într-un album cu fotografii alb-negru.
E tot ce i-a rămas din copilărie și adolescență.
Și o poveste de viață, pe care am vrut să v-o arătam în imagini și vorbe. Și să o spuneți mai departe copiilor și nepoților voștri.
Povestea „doamnei doctor Polidin”.
