Reprezentările lui Moș Crăciun s-au schimbat de-a lungul vremii, astfel că între imaginea acestuia în vechea cultură populară – de frate mai bogat și mai inimos al lui Moș Ajun – și imaginea contemporană – de personaj bonom retras în Laponia, alături de spiriduși și reni – există diferențe mari.
Din vechime se știe că Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile nașterii, i-a cerut adăpost lui Moș Ajun. Motivând că este sărac, el a refuzat-o, dar i-a îndrumat pașii spre fratele lui mai mic și mai bogat, Moș Crăciun. În unele legende populare și colinde, Moș Ajun apare ca cioban sau baci la turmele fratelui.
Cine a fost acest personaj atât de important? În cultura populară românească, Crăciun apare ca personaj cu trăsături ambivalente: are puteri miraculoase, cam ca eroii și zeii din basme, dar are și calități tipic umane. Este bătrân (are o barbă lungă) și bogat (de vreme ce are turme și dare de mână), dar face și figură apocrifă („S-a născut înaintea tuturor sfinților”, fiind „mai mare peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos”).
Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile și mituri. Calendarul țăranului român”, legendele Nașterii ne invită în peisajul etnografic al unui sat pastoral, unde trăiau Moș Ajun și Moș Crăciun, care avea case mari și multe grajduri. Pe neașteptate, în viața lor apare o femeie necunoscută care, simțind că i-a venit vremea să nască, le cere ajutorul.
Dacă primul o refuză, cel de-al doilea îi întinde o mână. Neștiind însă că femeia este Maica Domnului, nu o primește în casă și o trimite să nască în grajdul vitelor. Crăciuneasa o ajută să nască, fără știrea soțului ei, dar este pedepsită apoi de el cu tăierea mâinilor din coate.
Când Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căiește și îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind „primul creștin”, „Sfântul cel mai bătrân”, „soțul femeii care a moșit-o pe Maria”.
Se spune că el s-a căit atât de mult, încât a doua zi și-a împărțit întreaga avere copiilor săraci, de unde tradiția de a face daruri de Crăciun, mai ales copiilor. Lipsa bunei cuviințe răsplătite nefiresc până la identificarea lui Crăciun cu divinul în legendele românești ascunde un adevăr istoric: la apariția creștinismului, Crăciun era un zeu atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârșire din calendarul popular și din conștiința oamenilor deveniți creștini. Prin tot ceea ce face, el se opune nașterii pruncului Iisus, întrucât aceasta presupune mai întâi plecarea (moartea) Moșului.
Tradițiile contemporane despre „sfântul” Crăciun, despre Moșul „darnic și bun”, „încărcat cu daruri multe” sunt printre puținele influențe livrești pătrunse în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat.
Crăciun este însă un zeu solar, specific teritoriilor locuite de geto-daci, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra.
Mai mult de un mileniu, creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a Solstițiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franța până în anul 1564, în Rusia până în vremea țarului Petru cel Mare, în Țările Române până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
La români amintirea acelor vremuri este încă proaspătă, de vreme ce în unele sate bănățene și transilvănene ziua de 1 ianuarie se numește Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spațiul sud-est european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstițială, când oamenii celebrau divinitatea solară.
Termenul de „moș” indică vârsta zeului adorat, care trebuie să moară și să renască împreună cu timpul calendaristic. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane (la începutul mileniului 1 î.H. zeul Saturn se celebra între 17 și 23 decembrie).
În satele de pe Valea Mureșului, Crăciunul este încă legat de anumite credințe populare care se păstrează și în prezent, iar obiceiul de a oferi daruri își are originile într-o legendă pe care numai bătrânii o mai cunosc.
Crăciunul este singurul cuvânt în limba română care desemnează Nașterea Domnului. Legendele spun că Moș Crăciun era un cioban rău, care nu a vrut să o lase pe Maica Domnului să nască în staulul său.
În satul Harpia oamenii cred că dacă primul care intră în casă de Crăciun este un bărbat este un semn de bunăstare și sănătate pentru anul următor. Pentru a atrage binele asupra caselor lor, oamenii țin masa întinsă toată noaptea.
Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în toate satele românești, inclusiv cele din județul Alba. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilității și de atragerea binelui asupra gospodăriilor. Copiii din satele de pe Valea Secașului pornesc să colinde pe la casele oamenilor, iar gazdele trebuie să-i primească pe colindători.
În unele sate se mai păstrează și un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în fața colindătorilor boabe de grâu și de porumb. Bătrânii spun că dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânța pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.
Crăciunul nu a fost întotdeauna așa cum îl vedem acum. De altfel, el a devenit sărbătoare legală abia în secolul al XIX-lea. Nu au existat nici brazi și nici Moș Crăciun dintotdeauna. Și nici măcar colinde… Unul dintre cele mai îndrăgite obiceiuri de Crăciun, colindatul, era pe vremuri interzis. Cel care a decis că muzica este nepotrivită pentru o zi solemnă cum este Crăciunul a fost Oliver Cromwell, care în secolul al XVII-lea a interzis colindele.
Cel mai vechi cântec creștin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea. Cea mai veche transcriere după un colind englezesc este unul scris de Ritson, în 1410.
În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunțat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat și nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Foarte trist din această pricină, el s-a apucat să scrie trei piese care să poată fi cântate de cor, acompaniat la chitară. Una dintre ele era „Silent Night, Holy Night”, care astăzi este cântată în peste 180 de limbi de milioane de persoane.
Însă, cea mai vândută piesă de Crăciun din toate timpurile este „White Christmas” a lui Bing Crosby, din filmul clasic „Holiday Inn”. Peste 30 de milioane de exemplare din acest single au fost vândute în întreaga lume.
O altă poveste mai puțin cunoscută legată de Crăciun este faptul că în secolul al VII-lea călugării foloseau forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfânta Treime. În jurul anului 1500, oamenii au început să vadă în bradul de Crăciun un simbol al copacului din Paradis și au atârnat în el mere roșii, simbol al păcatului originar. În secolul al XVI-lea, familiile creștine au început să decoreze brazii cu hârtie colorată, fructe și dulciuri. Dar mai înainte, în secolul al XII-lea, oamenii obișnuiau să atârne brazii de Crăciun în tavan, cu vârful în jos, ca simbol al creștinătății. Încă nu este clară originea acestui gest. Astăzi știm că Iisus nu s-a născut la 25 decembrie, ci cândva în martie. Decembrie a fost ales pentru această sărbătoare pentru a coincide cu sărbătorile romane păgâne dedicate zeului Saturn (Saturnalii) și Mithra (vechiul zeu al luminii), o formă de venerare a Soarelui.
Primii creștini nu celebrau nașterea lui Iisus. Sărbătoarea nașterii era considerată în luna septembrie, odată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic).
În anul 264, Saturnaliile au căzut în 25 decembrie și împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti”, festivalul nașterii invincibilului Soare.
În anul 320, Papa Iuliu I a specificat pentru prima dată oficial data nașterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.
În 325, împăratul Constantin cel Mare a introdus oficial Crăciunul ca sărbătoare care celebrează nașterea lui Iisus. De asemenea, el a decis ca duminica să fie „zi sfântă” într-o săptămână de șapte zile și a introdus Paștele cu dată variabilă. Cu toate acestea, cele mai multe țări nu au acceptat Crăciunul ca sărbătoare legală decât din secolul al XIX-lea.
În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a adoptat Crăciunul ca sărbătoare legală, în 1836. Oklahoma a fost ultimul stat, în 1907.
Pe vremuri, nici spiridușii nu erau ce sunt acum. Ei furau cadourile de sub brad, nu le aduceau. Conceptul de spiriduși de Crăciun provine din credința străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiridușii au fost iubiți șu urâți, pentru că deși uneori se purtau cu bunăvoință puteau foarte ușor să se transforme în niște ființe răutăcioase și nesuferite, atunci când nu erau tratați cum se cuvine. Percepția cea mai răspândită era că ei erau după cum era și persoana cu care aveau de a face, răutăcioși sau drăguți. În Evul Mediu, ei mai degrabă așteptau daruri decât să le facă. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiridușii au devenit prieteni ai lui Moș Crăciun.
Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius sau Rydberg au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduși cumva răutăcioși, dar buni prieteni și ajutoare de nădejde ale lui Moș Crăciun. Unii spun că sunt 13 spiriduși, alții sunt convinși că este vorba de nouă, alții șase. Ei sunt, oricum, copiii lui Gryla și Leppaludi. Dar unde locuiesc? Ei bine, într-o vreme se credea că Moș Crăciun și spiridușii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord.
În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea „A Visit From St. Nicholas” (cunoscută și ca „The Night Before Christmas”) în care el l-a descris pe Moș Crăciun ca pe un spiriduș bătrân și blând, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni.
În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii și urmărind călătoria Moșului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul nord, locuiește bătrânul cel bun.
Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, așa că toți ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale.
În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul național de radio finlandez a declarat că Moșul locuiește pe un munte în Laponia. Astăzi pare aproape sigur, însă, că Moș Crăciun și cei 11 spiriduși ai lui stau bine ascunși undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de granița cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduși, este paznicul de credință ale locului exact al satului lui Moș Crăciun.
Cum reușește acesta să se miște atât de repede, într-o noapte, din Laponia până în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moș Crăciun și spiridușii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăștiat peste fiecare ren cu puțin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. Rudolph este cel mai celebru ren. El este conducătorul celorlalți opt, ale căror nume sunt Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer și Vixen. Când Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului și de atunci este strălucitor și roșu. Despre Rudolph s-a scris prima dată în 1939. Părintele său este Robert May.
