Povestea bagajelor pierdute în noi

O cauză a persistenței suferințelor sufletești se bazează pe faptul că oamenii se identifică cu traumele trăite. Identificarea cu trecutul și readucerea acestuia în prezent are greutatea unui blestem, unul de care, din păcate, ne facem vinovați.
Retrăim durerea trecutului prin faptul că nu ne eliberăm de acesta.
Este adevărat că cele întâmplate atunci au fost extrem de dureroase și ne-au marcat profund, dar avem în noi capacitatea de a lăsa în urmă bagajele de durere, alegând să dăm o șansă noului și vindecării care stă în clipa prezentă.
Este greu de acceptat că tocmai unirea noastră cu evenimentul trăit, care poate merge până la identificarea totală, ne permanentizează rănile și ne îndepărtează de pacea pe care o dorim. Că acum noi, prin aceste întoarceri ce se hrănesc din imposibilitatea de a ierta și accepta, suntem proprii noștri agresori. Gândim obsesiv că totul se leagă de ce am trăit atunci și că doar faptele și oamenii implicați sunt cauzele durerii noastre din prezent.
Permanentizarea traumelor trecute ne îmbolnăvește
Dar adevărul este altul. Durerea mea, cea de acum și aici, nu mai este generată de trecut, ci de mine, cel care aleg să o retrăiesc, aproape ca un mod de a fi. Iar vindecarea îmi este cu adevărat accesibilă și vital de necesară. Pentru că această permanentizare a traumelor trecute ne îmbolnăvește.
În afara faptului că poate genera somatizări concretizate în orice tip de suferință fizică, pentru creier durerea noastră este neurono-toxică, adică ne distruge celulele nervoase și favorizează modificări uneori greu reversibile la nivelul substanței cerebrale. De asemenea, ne modifică felul în care privim viața, ca și cum am vedea permanent prin ochelari care deformează și îngustează câmpul vizual, căci obișnuința de a suferi este întreținută de creier, prin modificările date de durere.
Când nu credem că spovedania vindecă
Metoda de bază a desprinderii de ceea ce ne-a rănit este iertarea faptelor, a celor implicați atunci, iertarea mea.
Cum? Prin spovedanie, în care noi chiar trăim o despovărare a greului din noi, o eliberare binecuvântată, făcută tocmai spre iertare. Problema care face ca lucrurile să nu se încheie mereu prin această mare taină stă în faptul că noi nu credem cu adevărat că această oferire prin spovedire sufletească chiar este o eliberare. Este o desprindere de rău, una care o depășește cu mult pe cea în care doar ne confesăm în fața unui bun ascultător sau a unui posibil sfătuitor. Această necredință ne costă prin aceea că plecăm tot cu bagajele mărturisite și le cărăm apoi în viață ca pe lanțuri grele, cu care ne legăm de durerea din noi.
„Eu nu sunt fapta mea”
Un ajutor pentru iertare constă și în a face o diferență între fapta cuiva și cel care a comis-o. Noi ne referim la fapte, dar cel mai adesea nu înțelegem diferența „eu nu sunt fapta mea”.
Pentru a avea o reprezentare mai concretă, putem simboliza durerea trăită atunci sau fapta în sine cu un obiect, care poate să fie orice și față de care putem alege să ne manifestăm furia, să-i vorbim, să-l îngropăm, să-l dăm altcuiva să-l păstreze pentru noi, dar mai ales să-l privim cu atenție, ca pe un ghem de energie dureroasă care a luat o formă fizică și care este în afara noastră.
Opțiuni terapeutice
De asemenea, putem să scriem o scrisoare către cel care ne-a rănit. În scrisoare descriem ce s-a întâmplat, cum le-am trăit noi, ce efect au avut în sufletul nostru și pentru alegerile pe care le-am făcut apoi, influențați de cele trăite. Este foarte important ca scrisoarea să verse în cuvinte tot ce nu am putut să spunem și să facem în trecut. Nu este necesar și de multe ori poate să aibă chiar efecte contrare, ca noi să dăm scrisoarea celui căruia i se adresează. Dar este bine ca ea să fie citită de cineva apropiat, poate de duhovnic, pentru că în felul acesta, al cuvintelor scrise, scoatem din noi cele trăite.
Să privim durerea de pe hârtie ca pe ceva concret și din afara noastră.
Putem să folosim și o tehnică creativă, ca artterapia, adică să desenăm ce simțim în momentele grele, să conștientizăm, acceptăm și să binecuvântăm cele ce se ridică din labirintul sufletesc, prin desenele noastre.
De cele mai multe ori ne opunem binelui propriu
Acesta constituie și un ritual de despărțire, în care conștientizez și accept că nu sunt durerea mea, că eu sunt eu și nu cele trăite de mine. Este o șansă în care pot să restitui violența care mi-a fost dată și să aleg să trăiesc mai departe liber de acea poveste care mă otrăvea prin faptul că eu o țineam în viață. Este o datorie către mine și către dorința mea de libertate, de a-mi câștiga clipa prezentă renunțând conștient la iluzia unei vieți, trăită din trecut.
Există o mare greutate în a accepta că, de cele mai multe ori, ne opunem binelui propriu, iar această stare de negare se trăiește pe un fond în care aparent căutăm cu toate forțele vindecarea și tratăm efectele bolii.
Să îndrăznim să ne ascuțim simțurile și să încercăm cu voința să rămânem în clipa de acum și, trăind asta, trăindu-ne pe noi și poveștile noastre, să simțim cum bagajele trecutului sunt aduse acum și aici, doar de noi înșine.
Dr. Andreea HEFCO (Ziarul Lumina)