Povestea adevărată a unei opere de artă monumentală de for public care riscă să dispară

Mozaicul parietal exterior care decorează hala principală a fostei Întreprinderi de Utilaje și Piese de Schimb (IUPS) Suceava, cea mai mare lucrare de acest fel din județ (care ocupă o suprafață de 456 de mp), amenințat cu distrugerea odată cu demolarea activelor construite ale întreprinderii, face în prezent obiectul unui curent de opinie menit să salveze această operă de artă monumentală de for public, neinventariată în evidențele precare ale celor care-ar fi trebuit să o aibă în grijă. Așa cum semnalam cu câteva zile în urmă, mozaicul parietal (care urmează să dispară odată cu „raderea” din zona industrială a ROMUPS, fostul IUPS, acțiune pentru care Primăria Suceava a emis pe numele societății Office Development SRL București, care a achiziționat cea mai mare parte a activelor întreprinderii de la SC Imotur SRL Suceava contra sumei de 9,3 milioane de euro, autorizația de demolare), realizat de artiștii plastici Traian Brădean și Iacob Lazăr, nu se află pe lista de patrimoniu a administrației locale și nici în raza de interes a Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Suceava, nefiind, așa cum spune directorul Aurel Buzincu, sub protecția Legii 120/2006, care reglementează cadrul juridic general al realizării amplasării și administrării monumentelor de for public, întrucât lucrarea nu este „clasată” (autorii fiind în viață, iar clasarea făcându-se, în acest caz, „la solicitarea sau cu acceptul proprietarului”). Întrucât Primăria Suceava nu-și recunoaște statutul și responsabilitatea de proprietar, iar evidențele IUPS (ulterior ROMUPS), care ar putea lămuri lucrurile, au devenit inaccesibile după parcurgerea lungului și întortocheatului drum care a dus la falimentul și lichidarea întreprinderii, mozaicul se află acum sub amenințarea buldozerului.
„Cinstire omului și muncii”, o lucrare proiectată inițial pentru decorarea stației de metrou din Piața Unirii
Povestea adevărată a acestei lucrări (despre care cei îndrituiți să se îngrijească de ea nu știu mai nimic) ne-a spus-o însă fostul președinte al Comitetului Județean de Cultură și Artă Socialistă Suceava, prof. Alexandru Toma, cel care a realizat și a coordonat, începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, un amplu program de dezvoltare a artei monumentale, program care s-a soldat cu amplasarea a nu mai puțin de 33 de monumente de for public pe teritoriul județului. Iar povestea începe odată cu anul 1981, atunci când s-a organizat un concurs național de proiecte pentru mozaicurile artistice care urmau să decoreze stațiile metroului bucureștean. Un concurs care a antrenat cca. 20 de nume cu relevanță în plastică românească, între care și artiștii Traian Brădean și Iacob Lazăr, al căror proiect cu genericul „Cinstire omului și muncii” a fost selecționat pentru stația de metrou din Piața Unirii. Toate proiectele din concurs au fost prezentate în cadrul unei expoziții organizate în Sala de marmură a Casei Scânteii, dar, după vizionare, se pare că Nicolae Ceaușescu, care supraveghea în mod direct lucrările de construcție ale metroului, a ajuns la concluzia că realizarea acestora este prea costisitoare și a dispus ca pavimentul și placarea parietală a stațiilor să se facă mai simplu, cu gresie și faianță, fără decorare artistică monumentală. Proiectele au fost puse apoi la dispoziția județelor din țară, Consiliul Culturii urmând să finanțeze Uniunea Artiștilor Plastici pentru realizarea proiectelor, iar Comitetele Județene de Cultură interesate să asigure suporturile parietale pentru montare.
Un zid construit anume pentru acest mozaic
Alexandru Toma, care avea deja experiența aducerii unei lucrări similare în județul Suceava (este vorba de mozaicul ceramic intitulat „Miorița”, care a fost montat pe peretele exterior al Filaturii de bumbac de la Gura Humorului – lucrare care a fost distrusă în tranziția post-revoluționară) a căutat să identifice o suprafață pentru cel mai mare mozaic, respectiv cel proiectat pentru stația de metrou din Piața Unirii. Căutările au condus până la urmă (după încercările făcute la Fabrica de mobilă din Rădăuți, la Întreprinderea de Utilaj Forestier din Vatra Dornei sau la Combinatul de Celuloză și Hârtie Suceava) către IUPS, unde a avut și sprijinul directorului de atunci, ing. Ioan Nemțișor („un om îndrăgostit de artă, inițiator al unei acțiuni intitulate ”, cum a subliniat Alexandru Toma), care s-a oferit să modifice peretele exterior al uriașei hale (care avea o structură de beton învelită cu tablă ondulată) realizând un zid de cărămidă, care să constituie suport pentru uriașa lucrare. Locul era cât se poate de nimerit, întrucât zona oferea vizibilitate și se afla în drumul către aeroportul Salcea (la vremea aceea prin fața halei nu treceau conductele de termoficare, iar vegetația nu ascundea, așa ca acum, peretele halei ). Profesorul și artistul plastic Traian Brădean (cel care a conceput lucrarea, Iacob Lazăr fiind mai mult coloristul și specialistul în mozaic) a venit la Suceava, a văzut locul și a fost de acord cu amplasarea ei la IUPS. Anul 1982 și prima jumătate a anului următor au fost dedicați realizării la Fabrica CESAROM din București a plăcilor de ceramică glazurată, colorate potrivit proiectului, care au fost apoi aduse la Suceava în „rame” de 1 mp. Între timp, peretele halei de la IUPS a fost zidit și pregătit (de către ing. Partenie Căproiu, împreună cu o echipă de muncitori) pentru montarea mozaicului. Traian Brădean și Iacob Lazăr au venit însoțiți și de doi maiștri, specialiști în suport pentru mozaic, de la Combinatul Fondului Plastic din capitală. S-a ridicat schela și s-a trecut la lucru. În trei luni de zile lucrarea a fost finalizată. Cât privește apartenența acestei lucrări, Alexandru Toma spune că după inaugurare (noiembrie 1983) mozaicul (ca și celelalte mozaicuri parietale de for public din municipiul Suceava) „a intrat în grija administrației locale”. Faptul că aceasta nu s-a preocupat niciodată de ea (ca și de celelalte, de altfel) și c-a „pierdut-o” din evidență n-o derobează de responsabilitate, iar emiterea unei autorizații de demolare, fără o atentă verificare în ceea ce privește încărcarea unor active construite cu opere de for public, este cu atât mai grav.