Poveste tristă

Povești de ocolit; de altfel, dintr-o anumită pudoare, rămân nescrise. Am un prieten internat la cel mai nou spital ieșean – Institutul Regional de Oncologie. Mai tânăr cu 12 ani decât mine, este paralizat de la brâu în jos și bănuiți de ce-i internat la IRO. Fără copii, nu mai are pe nimeni, amândoi părinții i-au murit anul trecut, iar soția, cu mai bine de un deceniu în urmă. Cum n-a împlinit vârsta cuvenită, n-are nici pensie. Cândva am colindat împreună cele mai ascunse cotloane ale codrilor Moldovei, de la Cârlibaba la Nemira, din Călimani în Oituz, iar în Deltă ajungeam barem de două-trei ori pe toamnă. A primit, nu știu de ce, pedeapsa cea mai grea – țintuirea la pat. Patul de spital. IRO, adevărată uzină medicală cu 800 de salariați, este, cred, cel mai „european” așezământ spitalicesc din țară. Oricâte eforturi ar face un spital construit în veacul XVII (cum ar fi altă mare „uzină”, cea de la „Sf. Spiridon”) n-are cum să atingă parametrii de modernitate și de înzestrare tehnică medicală ai acestui IRO, spitalul care a lipsit crunt din totdeauna Moldovei.
Nu numai că totul aici este computerizat, automatizat și optimizat, că fiecare locșor strălucește de curățenie, că au dispărut saloanele mamut cât sala de așteptare de la Gara de Nord, că-i înzestrat cu aparatură performantă, alte noi dotări așteptând să intre în funcțiune pentru susținerea blocului operator cu 10 săli ultramoderne, dar dispune și de un corp medical de elită. Și nu pot să nu-mi amintesc exclamația hâtră a răposatului Andi Andrieș, impresionat de noua clădire a Palatului Justiției din Iași: „E-o plăcere să fii judecat aici!” Nu-i, desigur, nici o plăcere să fii internat la Oncologie, oricât de tonic ar fi cadrul și de performant spitalul, dar barem simți că ai intrat într-un areal în care s-a făcut cam tot ce se putea pentru viața omului, într-o țară în care sistemul sanitar e-n cronică suferință.
Nu-i mai puțin adevărat că toate lucrurile trebuiesc privite de două ori, cum spunea Minulescu: „o dată ca să fii vesel și o dată ca să fii trist”. Cea de a doua privire pe care o îndrepți către IRO descoperă zilnic sutele de oameni înșirați cu resemnare la ușa cabinetelor de consultații: vin din toată Moldova și nu zărești pe nici un chip vreo urmă de zâmbet. În „Amurgul gândurilor”, Cioran deplângea „tristețea ce nu știe să râdă”. În acest teritoriu exceptat poate ar ști, dar nu cutează nici să zâmbească. Exceptează cumva frăsuiala tinerească a studenților mediciniști, dar și aici se simte bemolul la cheie: hohotul interzis nu de regulamente, ci de bunul-simț. Ești în mijlocul unor semeni fără vină pedepsiți, unii condamnați: îi vezi zi de zi, afluind fără contenire pentru internare, cu geamandane și rucsacuri: cară din greu, n-au trolere, semn că vin din cine știe ce fund de Moldovă, purtând fiecare în suflet aceeași speranță și aceeași îndoială…
Revin la prietenul internat: surpriză, nu-l mai găsesc în rezervă, se zice că a fost externat. Și unde-i, că n-are pe nimeni? Îi telefonez: „unde ești?” Răspunde articulând vorbele cu încetinitorul, după ce-l aud întrebând, probabil, o infirmieră: „Doamnă, unde sunt eu?” Aflu că a fost dus la un spital particular de paliație. Îl găsesc departe, într-o margine a orașului. Oare cum e când realizezi că ești internat într-un așezământ de paliație? Nimeni să nu afle răspunsul!… Și aici, construcție nouă, numai inox și nichel, totu-i modern, curat și spilcuit (nu intri fără să-ți tragi peste pantofii de oraș niște învelitori albastre din plastic). Cutez o întrebare: „ai fost operat de escare?” Răspunsul vine din nou după o consultare cu infirmiera: „Doamnă, am fost operat de escare?” Se pare că încă nu (de altfel, la paliație nici nu cred că se fac astfel de intervenții). Salonul are mai multe paturi: nici o vorbă, nici un sunet, aici tristețea se ia de mână cu tăcerea, ca o pregătire pentru marea tăcere. Doar de undeva, din alt salon, se aude un geamăt răgușit, marcând ca metronomul secundele. Îl va tempera, probabil, morfina.
Amicul are chef de vorbă, dar articulează greu și nu-i deloc atent la ceea ce încerc să-i spun. „Vedeți (de-o viață, tot la persoana a III-a mi se adresează), iar mi s-au blocat mușchii picioarelor. Și doar ieri m-am dat jos din pat, am mers până la baie.” I-auzi! Minune, poate cine știe… „Nici vorbă – mă avertizează discret sora – fabulează.” Bietul, nu mai deslușește granița dintre vis și realitate, rămânând cantonat într-un univers oniric dezarmant pentru conlocutor. De ce să-l contrazici? Încep să-i înșir cuvenitele brașoave de încurajare: „iaca, vezi, o să fie bine, kinetoterapie, sunt speranțe…” și mă întrerupe cu o întrebare ciudată: „Cum o să ies mâine în oraș, dacă n-am costum? Trebuie să-mi cumpăr un costum…” După ce am părăsit spitalul, m-am dus la Kauflandul din apropiere. Aveam senzația că, nu știu de ce, lumea mă privește cu ciudat amuzament. După ce doi tineri și-au dat coate, fata își face pomană și mă avertizează: „Domnule, ați ieșit cu papucii spitalului!” Probabil, are și ea pe cineva la paliație…