Poveste fără sfârșit

A fost odată, ca niciodată, o țară frumoasă, pe numele ei România. A fost și nu știm dacă mai este, pentru că de atunci și până acum, ne chinuim să facem ca lucrurile să meargă mai bine.
Eminescu spunea, la rândul lui: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară vara lui / Și-i străin în țara lui”.
De câteva secole, mai precis după apunerea epocii triumfale a mușatinilor, de la dispariția Marelui Ștefan, rămânem o națiune care orbecăie în întunericul zorilor de mâine, incapabili să respectăm o regulă de bază a matematicii: unu și cu unu fac doi, pentru că, în majoritatea cazurilor eforturile românilor, indiferent de loc și poziție, nu se conjugă și nu se însumează.
Am demonstrat o pricepere adusă aproape de perfecțiune în a ne contracara acțiunile, în a demola tot ceea ce au construit alții, în arăta cu degetul greșeli imaginare doar de dragul de a îngenunchea un adversar. Fără să înțelegem că adversarul nu e cel de lângă noi, cel de-o simțire și cu trăire asemenea. Fără să înțelegem că, în afară de noi, nimeni nu poate fi considerat apriori prietenul nostru și puțini sunt cei din exteriorul nostru care ne vor binele.
E o luptă pentru supraviețuire și pentru supremație. Discursurile frumoase, bătaia amicală pe umăr, sunt false gesturi de apropiere și de certificare a unei poziții strategice, preferențială asupra intereselor națiunii noastre.
Cu siguranță nu am putea rezista fără apropierea de marile puteri ale lumii și de vecinii noștri, pe care nu i-am ales noi, îi avem aici, lângă noi, cu obligația de a reuși să trăim mai bine împreună.
Dar, în același timp, nici nu putem concepe că parcursul spre un viitor mai bun poate fi făcut în această situație când unul este împotriva celuilalt și amândoi sunt împotriva tuturor. De unde atâta ură? De unde această polarizare socială, economică și politică, prin care interesele de grup sunt puse cu emfază în fața interesului național? Povestea merge mai departe. Cu aceleași tipare, sau clișee, cu aceleași erori și proaste obiceiuri, cu o ciclicitate din ce în ce mai rapidă, blocându-ne în acest sens orice șansă adevărată de a merge cu adevărat, mai departe, în direcția bună.
Am văzut în aceste zile exemple clare, în sensul confirmării acestei stări de fapt, pur și simplu românești. Am văzut cum cei care radicalizau, în urmă cu trei ani, discursul politic împotriva numitului partid stat de la acea vreme, au preluat fără nici o remușcare modelul racolării pe care ei înșiși îl înfierau.
De dragul distrugerii inamicului (fundamental greșit din punctul lor de vedere, al celor care refuză să considere adversarii ca niște ființe umane capabile de un proiect comun) se trec cu vederea practicile denumite odioase în trecutul recent.
De ce n-am putea oare deveni o națiune mai tolerantă, mai reconciliantă? Și de ce nu am porni de aici, din apropierea lui Ștefan cel Mare, un simbol al multiculturalismului și al bunei conviețuiri între toți cei care au ales să trăiască aici?!
Poate pentru că, deocamdată, nu a sosit clipa, poate pentru că, din rațiuni electorale, primarul unui municipiu nu înțelege să-și invite singurul europarlamentar la manifestările dedicate sărbătoririi a 620 de ani de atestare documentară a „cetății”, dar la care particip cu drag, ca orice alt suceven. Nu pot să închei, fără să vă invit să citiți ultimele patru versuri ale Doinei lui Eminescu.