Acum zece ani mă aflam în Anglia pentru o bursă de doctorat, la Colegiul Învierii, Mirfield, afiliat la Universitatea din Leeds. Biblioteci teologice uriașe, cu traduceri din Sfinți Părinți ortodocși de care mulți dintre noi nu am auzit, disciplină occidentală, cursuri interactive fascinante, reguli stricte respectate cu zâmbetul pe buze, tradiție britanică, afectarea omului civilizat, igienă mentală și nu numai, secularizare fardată, căutare a vechilor expresii ale credinței adevărate, interes pentru vechea Ortodoxie. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.
În fiecare zi, dimineața și seara, cu o precizie de metronom, vecernie și utrenie anglicană într-o catedrală imensă, sobră, care strivea prin ziduri goale, fără picturi sau icoane. Colegiul Învierii este însă un loc unde tradiția bimilenară a Bisericii este căutată și respectată și unde gândirea ortodoxă se află la un loc de cinste.
De câteva ori, în incantația gregoriană de o sobrietate și maiestate impresionante, rostită muzical de toți cei 200 de studenți și profesori, am putut auzi, într-un anumit psalm al lui David, expresia: „Put my tears into your bottle”. Adică, pune lacrimile mele în sticla Ta, în vasul Tău, spunea David către Dumnezeu. Năucitor! Am citit de multe ori Psaltirea și niciodată nu am pomenit de vreo sticlă. Ideea era de o profunzime și frumusețe fără cusur. Am căutat întâi în traducerile românești ale Bibliei, astea mai recente, dar nimic. Am descoperit doar un text de genul: „Viața mea am spus-o Ție; pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduința Ta.” (Psalmul 55, 8).
Septuaginta, care are câteva diferențe față de textul masoretic, este singura în care expresia este „ethou ta dakria mou enopion sou” (pune lacrimile mele în fața Ta). În toate traducerile după textul masoretic ebraic, traducerea este „pune lacrimile mele în vasul Tău”, Vulgata: „pone lacrimam meam in conspectu tuo”, precum și toate traducerile limbilor moderne.
Căutând mai mult, am văzut că singurul traducător în limba română al Psaltirii, care a respectat originalul ebraic, a fost marele poet Vasile Militaru, în Psaltirea sa în versuri: „Pașii pribegiei mele numărați au fost de Tine/Strânge, Doamne, a mele lacrimi, și-n potirul Tău le ține”. Apoi, am aflat că în creștinismul primar ascetic, exista un vas numit în latină „lacrimarium”, în care se strângeau lacrimile celor ce se rugau, ca un simbol al stăruinței simțitoare și semnul unei noi etape în rugăciune, atunci când acest mic potir se umplea.
De altfel, și Sfântul Simeon Noul Teolog, scriitorul de rugăciuni și imne creștine de o profunzime mistică extraordinară, sugerează existența unui astfel de potir pentru lacrimi, atunci când scrie în Rugăciunea a VII-a din „Rânduiala Sfintei Împărtășanii”: „Nu se ascunde înaintea ta, Doamne, Făcătorul și Izbăvitorul meu, nici picătură de lacrimi, nici din picătură vreo parte”. Așadar, aceste „lacrimaria” au avut o carieră fascinantă în lumea creștină și sunt întemeiate pe rugăciunea și pocăința marelui împărat David, care plângea la rugăciune.
Îmi amintesc de timpurile în care, fiind opriți de regimul comunist, căutam acerb orice referință valorică la creștinism, copiam clandestin colinde cântate de Madrigal, ascultam discuri cu Liturghia ortodoxă făcute de Electrecord pentru export. Și am descoperit pe un disc de-al lui Ștefan Hrușcă un cântec, cu versuri scrise de Horia Bădescu, care celebra Nașterea lui Hristos, cu metafore euharistice și mistice evidente, dar care scăpaseră de ochii ignari ai cenzorilor comuniști. Aici se vorbește despre lăcrimar, ca potir euharistic al rugăciunii. Dincolo de muzica plină de inflexiuni populare și liturgice, cu ritm de leagăn, versurile spun singure zbaterea sufletului românesc de a ieși la lumina credinței, de sub negurile ateismului:
„Raza cerului senin
Ochii mei la tine vin
O lerui ler.
Să ne lase-n lăcrimar
Plânsul trupului pahar
O, linu-i lin
Să le-aducem în hotar
Măruț mărgăritar
O, linu-i lin.”
(Pr. Ioan Valentin ISTRATI, sursa: Ziarul Lumina)
