Postul unit cu rugăciunea, arma duhovnicească a omului credincios

„În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc, și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe” (Marcu 9, 17-32)
Pe traseul vieții duhovnicești întâmpinăm multe încercări, însă, aproape în exclusivitate, acestea țin de neputințele noastre sufletești, astfel încât chiar atacurile exterioare vizează slăbiciunile și neașezările noastre lăuntrice. Vindecând pe fiul lunatic, Hristos-Domnul ne învață că una dintre cele mai puternice soluții pentru vindecarea noastră lăuntrică de rănile provocate de patimi este credința unită cu postul și rugăciunea. Această învățătură este ilustrată cum nu se poate mai bine de personalitatea Sfântului Ioan Scărarul, pe care Biserica îl propune ca model de asceză în Duminica a 4-a a Postului Mare.
Vindecarea lunaticului în contextul evangheliilor sinoptice
Minunea vindecării fiului lunatic este redată de toți trei evangheliștii sinoptici (Mt. 17; Mc. 9 și Lc. 9). Matei și Marcu plasează această vindecare imediat după Schimbarea la Față și după a doua prevestire a Sfintelor Pătimiri. Acest lucru nu este, desigur, întâmplător. Tradiția exegetică patristică vede în această înlănțuire de evenimente mai mult decât o simplă cronologie. Bunăoară, Sfântul Ioan Gură de Aur sesizează că vestirea Pătimirilor este încadrată de două minuni (Schimbarea la Față și vindecarea lunaticului) tocmai pentru ca ucenicii să fie mângâiați și pregătiți pentru evenimentele tragice care aveau să urmeze. Există însă și o legătură de tip sincronic între aceste evenimente. Astfel, textul biblic ne arată că la vederea Luminii dumnezeiești, pe care au pregustat-o ucenicii pe Tabor, se ajunge mortificând patimile prin post și rugăciune și unindu-ne cu Hristos Cel Răstignit și Înviat.
Patimile sunt o demonizare într-un sens mai larg
Sfintele Evanghelii și istoria Bisericii consemnează nenumărate cazuri de demonizare și uneori de vindecări ale demonizării. Demonizarea este o formă extremă a influenței duhurilor răutății (Efes. 6, 12) asupra omului, astfel încât acesta din urmă devine controlat de puterile rele. Însă există și o altă formă de demonizare într-un înțeles mai larg. Este vorba de faptul că orice patimă care îl stăpânește pe om are în fundal o influență demonică. Astfel, atâția demoni sunt prezenți în viața omului câte patimi îl stăpânesc. Biserica ne cheamă în Duminica a 4-a a Postului Mare să intensificăm postul și rugăciunea unite cu credința puternică și lepădarea de sine ca remedii ale patimilor și ca instrumente ale alungării prezenței și influenței demonice din viața noastră.
Cred Doamne, ajută necredinței mele!
Cuvintele tatălui aflat în pragul descurajării ne descoperă o realitate duhovnicească profundă. La întrebarea lui Hristos dacă crede că fiul său poate fi vindecat, tatăl răspunde printr-o formulare paradoxală: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!” (v. 24). Formularea arată nu numai faptul că tatăl în cauză nu avea credință destulă, ci mai cu seamă faptul că demersul uman singur, chiar și în domeniul credinței, este sortit eșecului. Cu alte cuvinte, toate virtuțile creștine sunt nu numai eforturi umane, ci și daruri ale lui Dumnezeu. Practic, ele sunt rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel numește în mod sugestiv lista de virtuți pe care o prezintă în Epistola către Galateni „roada Duhului”, și credința este, desigur, printre acestea (5, 22-23).
Post și rugăciune
Evanghelistul Marcu amintește că, înainte de vindecare, demonul îl arunca pe copil în foc și în apă, încercând, astfel, să îl piardă (v. 22). Sfântul Teofilact al Bulgariei vede în această descriere și o aplicare la ceea ce am definit ca fiind un sens mai larg al demonizării. Focul reprezintă mânia și pofta, iar apa, tulburarea lucrurilor lumești, în timp ce detaliul că demonul era mut și surd sugerează opacitatea sa la voia lui Dumnezeu. Aceste expresii arată starea de decădere a omului robit păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că există un cerc vicios în care se învârte omul: poftind plăcerile – culege durere și apoi moarte. Acest cerc poate fi frânt prin viața ascetică, ce are cea mai clară expresie în practica postului și a rugăciunii. Postul este un instrument important în procesul despătimirii. El presupune înfrânare și nu este aplicat doar aspectului exterior, ci necesită și o pază interioară a gândurilor și a inimii. Iată de ce postul este unit întotdeauna cu rugăciunea. Ea însăși rod al conlucrării omului cu Dumnezeu, rugăciunea este convorbirea cu Acesta și cheia accesului la lumea duhovnicească. Prin ea intrăm în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii vii și adormiți. Hristos-Domnul recomandă postul unit cu rugăciunea ca „rețeta” cea mai eficientă în vindecarea lăuntrică și alungarea influențelor demonice.
Sfântul Ioan Scărarul – model și ghid al despătimirii
Dedicarea Duminicii a 4-a din Postul cel Mare Sfântului Ioan Scărarul este în legătură directă cu mesajul acestei duminici. Atenționați prin Sfânta Evanghelie de realitatea influenței demonice asupra neașezării lăuntrice, Biserica ne scoate înainte modelul Sfântului Ioan Scărarul (secolul al VII-lea). Ascet desăvârșit, Sfântul Ioan a redactat la bătrânețe lucrarea intitulată Scara dumnezeiescului urcuș, în care înfățișează în chipul a 30 de trepte traseul duhovnicesc al omului spre Dumnezeu. Scrisă din propria experiență, Scara este până astăzi un veritabil ghid pe drumul despătimirii și primenirii lăuntrice pe care suntem chemați să-l urmăm și noi.
(Pr. Lect. Dr. Marian Vild , Ziarul Lumina)