Postul reprezintă o perioadă în care Îl căutăm mai intens pe Dumnezeu, un timp în care ne hrănim mai ales cu hrană duhovnicească. În postul Nașterii Domnului, creștinul trebuie să se sârguiască mai mult pentru primirea lui Hristos. Iar spovedania este unul dintre cele mai importante mijloace.
Marea taină a spovedaniei rezidă din faptul că omul se vede păcătos. Vede că face lucruri anormale și vrea să se întoarcă la Hristos. Vrea să respingă răul ce îl desparte de Dumnezeu. În loc să fugă din fața Celui ce cunoaște toate, omul vine și se descoperă lui Dumnezeu. I se arată Lui cu toată neputința sa, recunoscându-L doar pe Dumnezeu ca singurul capabil să Îl vindece.
Mergând spre scaunul de spovedanie, creștinul își cercetează cugetul. Își amintește relele făcute de la spovedania precedentă, notându-le eventual pe hârtie. Păcatele nu se expun detaliat, căutând explicații sau scuze, ci ele trebuie prezentate pe scurt, recunoscându-ne ca singurii vinovați. Doar printr-o recunoaștere sinceră a întregii responsabilități în alegerea răului, omul se poate curăți deplin de voința sa slabă. Acuzarea altuia nu duce decât la eschivare, fugă de responsabilitate și închidere față de Dumnezeu, Cel ce vede inima ce L-a părăsit prin încuviințarea păcatului.
Așteptându-și rândul, creștinul trebuie să păstreze liniștea și să se reculeagă. El nu trebuie să-și împărtășească neputințele cu alte persoane, nici nu trebuie să divulge secretul spovedaniei. Sfaturile primite sunt personale și particulare, potrivite pentru un moment sau împrejurare dată. Ele sunt diferite pentru persoane diferite.
Scopul spovedaniei este îndreptarea, iar prin îngenuncherea în fața duhovnicului, omul își recunoaște căderea. Prin plecarea capului, omul își recunoaște vina. Poziția trupului reflectă acceptarea sentinței. Dar capul plecat sabia nu-l taie și Dumnezeu, deși nu aprobă niciodată păcatul, îl iartă celui ce îi cere aceasta. Dumnezeu îl iartă pe cel ce se pocăiește sincer, pe cel ce vrea să se schimbe pentru a trăi.
Creștinul nu trebuie să caute duhovnici renumiți. Aceștia pot fi consultați cu diferite ocazii speciale, de răscruce din viață. Dar cel mai mult folos are de la un duhovnic apropiat, care trăiește în același mediu, în aceeași comunitate și știe mai bine încercările și nevoile obștii sale.
Așa cum oamenii sunt diferiți, și preoții sunt diferiți, fiecare având calități și defecte. Dar prin fiecare, Dumnezeu lucrează și dezleagă păcatele pentru cel care cere aceasta. Creștinul merge la preotul mărturisitor ca la un frate aflat și el pe calea mântuirii. Acesta cunoaște neputința omenească și, deși nu o aprobă, o înțelege. El nu este neapărat un judecător sau moralist, pentru că de multe ori creștinul înțelege ce a greșit, știind de multe ori și ce trebuie să facă sau nu. Duhovnicul este mai ales un rugător pentru întărirea celui căzut. El este un înaintemergător ce îndreaptă căile omului pentru ca acesta să-L poată primi pe Hristos.
Modul de administrare a spovedaniei este la nevoie. Nu există soroace anume pentru aceasta, deși postul este o perioadă de cercetare mai deasă. În unele mănăstiri se practică spovedania zilnică, dar aceasta nu este posibil în cadrul unei parohii, unde preotul are mai multe responsabilități. Spovedania se face mai ales în scopul împărtășirii, atunci când unele păcate ar împiedica aceasta. Pentru cei mai sârguincioși, se poate practica spovedania regulată la două-trei săptămâni, cu împărtășire liberă în acest răstimp. Dar aceasta trebuie discutat cu duhovnicul, pentru a evita neorânduiala în Biserică.
Cu privire la copii, aceștia se spovedesc de la aproximativ șapte ani pentru a fi învățați de mici cu responsabilitatea propriilor acțiuni. Până la această vârstă, ei se pot și este recomandat să se împărtășească la fiecare Liturghie la care participă.
(Alexandru ULEA, www.ziarulumina.ro)
