În lumea noastră înrobită plăcerilor trupești, postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioși nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puțin cu putință. Ba unii chiar încearcă să-și justifice „biblic” indolența, citând un cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, așa cum se și cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică). Domnul Hristos rânduiește postul printre „faptele dreptății” (Mt. 6, 1), alături de milostenie și de rugăciune. El Însuși Și-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2), ca un nou Moise. Într-o discuție cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a și afirmat puterea pe care o mijlocește postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” (Mc. 9, 29).
Despre Sfinții Apostoli aflăm că posteau. Sfântul Apostol Pavel, care amintește „posturile” printre mijloacele sale de a-I sluji lui Hristos (II Cor. 6, 5) și care mărturisește că a petrecut „în posturi de multe ori” (II Cor. 11, 27), arată și de ce îi este necesar postul, când zice: „Îmi chinuiesc trupul și îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27). Și învață: „Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12, 1); și: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte” (Rom. 13, 13-14).
În una dintre cele mai vechi scrieri creștine aflăm că postul a devenit o instituție chiar de la începuturile Bisericii. Este vorba de Didahie, numită și Învățătură a Celor Doisprezece Apostoli, o scriere creștină venerabilă (din ultima parte a secolului I d.Hr.). Ea nu vorbește despre necesitatea postului, considerată de la sine-nțeles, ci numai atrage atenția ca zilele de post săptămânale ale creștinilor să fie deosebite de cele ale „fățarnicilor” (adică ale iudeilor): „Posturile voastre să nu fie cu fățarnicii. Căci ei postesc lunea și joia. Voi însă postiți miercurea și vinerea” (8, 1).
Este important nu numai să postim, ci și modul în care postim
Încă profetul Isaia, într-un bine cunoscut capitol al cărții sale (58), opune postul adevărat unui fals mod de a posti: „Ei (israeliții) – zice Dumnezeu prin gura profetului – Mă întreabă despre legile dreptății… «Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte?»„ (v. 3). La care, Dumnezeu răspunde: „Voi postiți ca să vă certați, și să vă sfădiți, și să bateți furioși cu pumnul; nu postiți cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus… Nu știți voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine” (v. 4-7). Sunt înfățișate apoi roadele binecuvântate ale acestui post adevărat: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta, slava lui Dumnezeu…” (v. 8-11).
(Pr. prof. dr. Vasile MIHOC, sursa: www.ziarullumina.ro)
