Postul și rugăciunea, armele omului duhovnicesc

Duminica a patra a Postului Mare, sau a „Sfântului Ioan Scărarul”, vine în întâmpinarea noastră prin punerea înainte a pildei de nevoință a acestui mare sfânt. „Scara duhovnicească”, lucrarea de căpătâi a Sfântului Ioan, nu face altceva decât să ne îndemne să purcedem pe calea virtuților creștinești, în acest sens vorbind magistral despre lacrimile pocăinței aducătoare de bucuria iertării.
”În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe. (
Marcu 9, 17-32)
Textul evanghelic de la Marcu 9, 17-32 ne prezintă în cuvinte simple cum Mântuitorul este întâmpinat de un om care avea un fiu stăpânit în mod cumplit de un duh mut. Acest om deznădăjduit își îndreaptă rugămintea către Mântuitorul, Care îi dă o speranță, prin rostirea unor cuvinte pe care le găsim și în alte cazuri similare: „Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). La răspunsul afirmativ al tatălui: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, Mântuitorul ceartă duhul necurat, care iese din copil, iar acesta din urmă se vindecă numaidecât (Marcu 9, 24-27).
Tămăduirea, răspunsul divin la perseverența omului
În evanghelie ni se prezintă așadar vindecarea minunată a unui copil, săvârșită la rugămintea tatălui său, care devine astfel calea prin care fiul își strigă suferința. Reținem faptul că tatăl a fost consecvent și insistent în dorința de a-și vedea fiul sănătos, căci mai înainte apelase la ucenicii Mântuitorului pentru a-l vindeca. Domnul Hristos îl vindecă pe fiu din milă pentru tată, care se pocăiește, recunoscând că are puțină credință, cei de față având astfel șansa de a vedea manifestarea iubirii milostive dumnezeiești în puterea vindecătoare a Mântuitorului Hristos.
Rugăciunea și postul, trepte ale urcușului duhovnicesc
Prin cuvintele: „Acest neam de diavoli nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post”, Mântuitorul arată că rugăciunea și postul sunt singurele arme cu care putem să înlăturăm uneltirile diavolului și să ne vindecăm de patimi. Ele sunt esențiale pentru împlinirea unei autentice viețuiri creștinești.
Postul și rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinței, sunt două flăcări vii care îi ard pe diavoli. Prin post și rugăciune se potolesc și se nimicesc patimile sufletului, ale inimii și ale minții. Prin post, vasul sufletului și al trupului se spală de conținutul necurat al poftelor și viciilor lumești, iar prin rugăciune harul Duhului Sfânt coboară în sufletul golit și limpezit prin post, ajungându-se astfel la plinătatea credinței care nu-i altceva decât sălășluirea Duhului lui Dumnezeu în om. Rugăciunea unită cu postul îl întăresc pe om în urcușul duhovnicesc și îi conturează perspectiva apropierii de Dumnezeu.
Rodul rugăciunii în viața creștinului
În fiecare clipă a vieții noastre constatăm că nu poate exista și nici nu poate fi imaginată o viață religioasă fără rugăciune. Rugăciunea este însăși esența trăirii religioase, forma în care se exprimă orice legătură normală a credinciosului cu Dumnezeu. Este chipul cel mai firesc și mai potrivit pentru a concretiza adorarea datorată lui Dumnezeu. Prin rugăciune, ne deschidem sincer sufletul lui Dumnezeu, precum florile își deschid petalele către soare, spre a primi lumină, căldură și viață. Ne rugăm pentru a ne împărtăși din Izvorul vieții, care este Dumnezeu, pentru întărirea și desăvârșirea propriei noastre vieți.
Rugăciunea este manifestarea firească a dependenței noastre totale de Dumnezeu, care ne-a creat să tindem mereu spre o comunicare din ce în ce mai deplină cu El. Ea exprimă nostalgia ființei umane după Creatorul ei, așa cum spunea Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut, Doamne, să tindem spre Tine și neliniștit este sufletul nostru până se va odihni în Tine” (Confesiuni I, 1, 1).
Rugăciunea este un răspuns firesc de recunoștință, de mulțumire și preamărire la nenumăratele semne și acte de iubire venite din partea lui Dumnezeu. Rugăciunea este dialogul iubirii dintre noi și Dumnezeu, absența ei însemnând absența sau răcirea acestei iubiri, ceea ce constituie cea mai mare pierdere pentru noi, căci cel mai important folos al rugăciunii nu stă în împlinirea dorințelor noastre, ci în comuniunea pe care rugăciunea o stabilește între noi și Dumnezeu.
Prin rugăciune ne deschidem ființa pentru a primi darurile dumnezeiești care ne ajută să ne transfigurăm viața după asemănarea cu Dumnezeu. „Cel ce se așterne la rugăciune pune capăt păcatului, iar cine pune capăt rugăciunii începe a păcătui”, spune Fericitul Augustin, iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „rugăciunea lucrează ca apa asupra focului; ea este ca o ancoră de mântuire pentru sufletul în primejdie de înec”.
Dar rugăciunea este necesară nu numai celor păcătoși, ci și celor drepți. „Dacă chiar Mântuitorul S-a rugat nopți întregi, noi ce trebuie să facem ca să ne mântuim?”, întreabă Sfântul Ambrozie. Chiar Mântuitorul ne îndeamnă să stăruim în rugăciune, când spune: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41).
Postul, veșmântul omului duhovnicesc
Postul, în sens restrâns, ca înfrânare de bunăvoie, totală sau parțială, de la unele alimente și plăceri, pentru un anumit timp și cu scop religios-moral, ajută foarte mult la sporirea vieții creștinești. Prin post izbutim să potolim poftele trupești, care ajung adesea să ne robească. Prin post deprindem voința să înfrâneze și să disciplineze instinctul legat de hrană, biruind patima îmbuibării, care poate fi începutul tuturor patimilor, după cum susțin marii mistici răsăriteni. Prin post ne arătăm pocăința pentru păcate și aducem o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu. Postul întărește întotdeauna rugăciunea și ne ajută să devenim mai buni. Prin post mai întâi suntem feriți de îmbuibare, de beție, de desfrânare, de mânie, de furt și de alte păcate pe care le prilejuiește îmbuibarea. Prin post gândim mai limpede, lucrăm mai liniștiți și mai cu spor, economisim bunuri cu care putem ajuta pe semenii noștri în nevoie.
Postul însă nu este desăvârșirea însăși, ci doar un mijloc de ajungere la ea. Greșesc, prin urmare, toți cei care socotesc că dacă postesc sunt scutiți de a împlini celelalte porunci. De aceea, postul trupesc trebuie neapărat unit cu postul sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață să dovedim că postim ajutând pe săraci, împăcându-ne cu dușmanii noștri și fugind de ispite. El ne îndeamnă să postim nu numai cu gura și cu stomacul, ci cu toate simțurile noastre. Postul, ca și celelalte nevoințe, devine zadarnic, așa cum afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog, „dacă nu luptăm să ne facem o inimă fără răutate, simplă, dreaptă, smerită, blândă”, dacă nu dobândim dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Din pericopa evanghelică de duminica, am reținut cuvintele Mântuitorului că demonul care îl chinuia pe copilul bolnav nu putea fi scos decât prin rugăciune și prin post. Tot așa putem spune și noi, că demonul neînțelegerii, spre exemplu, care încearcă să tulbure uneori liniștea și pacea noastră lăuntrică ori a familiilor noastre, nu poate fi înlăturat decât prin aceeași metodă duhovnicească: rugăciunea și postul. Și vremea cea mai potrivită nu este alta decât cea de acum, a postului premergător Pătimirilor și Învierii Domnului, ca împăcați, în primul rând cu noi înșine și cu cei ai casei noastre, să primim, în Sfânta Împărtășanie, pe Cel Care i-a biruit pe demoni, pe Cel Care a murit și a înviat pentru noi și pentru a noastră mântuire, pe Iisus Hristos, Împăratul păcii și Mântuitorul sufletelor noastre.
(Pr. Aurel Mihai , Ziarul Lumina)