Postul Mare, zbor spre înălțimi

Postul Paștilor, o călătorie duhovnicească a cărei destinație este Învierea, începe pe 2 martie și se termina pe 19 aprilie (Ziua Învierii). Legătura dintre post și Înviere descoperă esențialul despre credința și viața noastră creștină. Școală a pocăinței la care orice creștin se cuvine să participe în fiecare an, pentru a-și adânci credința, Postul Mare are în vedere în primul rând reevaluarea și schimbarea vieții. Or, aceasta înseamnă și Învierea, Paștele, trecerea omului de la moarte la viață. Pelerinajul timp de patruzeci de zile la izvoarele adevărate ale viețuirii celei drepte, ortodoxe este esențial în urcușul nostru către Dumnezeu. Căci prin post toți oamenii sunt chemați în cămara de nuntă a vieții.
„Nu primiți deloc cu tristețe întoarcerea acestor zile ale postului, dimpotrivă, bucurați-vă și vă veseliți, pentru că, după cuvântul apostolului Pavel: Cu cât se strică omul nostru din afară, pe atât se înnoiește cel dinăuntru (2 Cor. 4, 16). Postul este hrană sufletului și după cum hrana trupească îngrașă trupul, tot așa și postul face mai puternic sufletul, îl face mai ușor, îi dă aripi, îl face să stea la înălțime, să se gândească la cele de sus și să se ridice mai presus de plăcerile și dulcețile acestei vieți. Și după cum corăbiile ușoare străbat mai iute mările, iar dacă sunt încărcate peste măsură se scufundă, tot așa și postul face mai ușoară mintea și o pregătește să străbată cu ușurință oceanul acestei vieți; o face să îndrăgească cerul și pe cele din cer, să socotească nimic pe cele din lumea aceasta și să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră și vis. Cum să descriem tihna și seninătatea, iubirea și bucuria, pacea și blândețea și toate bunurile nenumărate pe care ni le promite întoarcerea la post! Nimeni să nu pară trist și mâhnit, dimpotrivă, toți, plini de bucurie și de veselie, să prăznuim pe Doctorul cel dumnezeiesc al sufletelor noastre care ne deschide această cale de mântuire și să primim fericiți anunțul acestor zile binecuvântate“. Cu astfel de îndemnuri își întâmpina Sfântul Ioan Gură de Aur auditoriul în primul său cuvânt din seria tâlcuirilor la Cartea Facerii.
Un act de eroism duhovnicesc
Pentru ce postim? Răspunsul ne este dat de un sfânt contemporan, părintele Iustin Popovici († 1979), canonizat în 2010 de Biserica Ortodoxă Sârbă: „Postul slăbește legătura omului cu pământul, cu cele pământești, și întărește legătura cu cerul și cu cele cerești. Postind, omul consacră întreaga sa grijă, întreaga sa atenție celui ce este nemuritor și ceresc din el, sufletul. Condus de Duhul Sfânt, el introduce în profunzimile de taină, insondabile, ale sufletului său tot ceea ce este sfânt și luminos, sfințind și luminând persoana sa, de sus. Acesta este motivul pentru care Domnul Hristos, după Botez, a instituit postul ca prim act de eroism duhovnicesc“.
Cât privește pe Sfântul Ioan Hrisostom, el amintește că Mântuitorul „a postit patruzeci de zile, apoi a început lupta cu diavolul pentru ca să ne învețe prin exemplul Său că trebuie, asemenea Lui, să ne înarmăm cu postul și să luăm de acolo puterea necesară pentru a lupta victorios contra demonului“. Citând cuvintele evanghelice „acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post“ (Mt. 17, 21), Sfântul Iustin adaugă că, „pentru acest motiv, postul și rugăciunea sunt indispensabile mântuirii fiecărui om. În această chestiune, ca în toate cele ce privesc Biserica noastră, Hristos Iisus, Dumnezeu-Omul este singurul și supremul criteriu. El a postit 40 de zile și S-a oferit pe Sine ca temei al postului evanghelic, în același timp dumnezeiesc și omenesc pentru noi“.
Celor care consideră că Postul Mare nu mai este adaptat la epoca noastră, părintele sârb le explică: „Sfinții Apostoli, purtători de Hristos, au continuat și instituit prin propriile lor nevoințe postul Mântuitorului Hristos cu toate caracteristicile lui și cu rigoarea sa. Sfinții Părinți și Sfintele Sinoade Ecumenice, îndrumate și conduse de Duhul Sfânt, au instituit acest post apostolic și divino-uman, așa cum spune și Apostolul: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă“ (Fapte 15, 28).
„Trebuie să ucidem patimile, și nu trupul“
Nu există sfânt care să nu fi postit. Acesta este un criteriu fundamental pentru Ortodoxie. Poporul credincios a numit înțelept pe asceți cu un singur cuvânt: postnici. Căci postul și rugăciunea sunt virtuțile de căpătâi ale celor care se îndeletnicesc cu asceza. Iar aceasta începând de la Apostoli până la cei din zilele noastre. Viețile Sfinților mărturisesc în modul cel mai autentic și mai convingător că toți sfinții, de la primul până la ultimul, au postit… De asemenea, tot Viețile Sfinților arată cu certitudine că postul este o experiență duhovnicească indispensabilă pentru Ortodoxie, care nu poate și nu ar trebui să fie reformată. În caz contrar, el nu ar mai fi mântuitor. Dumnezeu a venit pe pământ și ca Dumnezeu-Om, El a rămas în lumea pământească ca să-l vindece pe om, ca să-l înnoiască, ca să-l desăvârșească, ca să-l îndumnezeiască; ca să conecteze timpul la eternitate prin divino-umanitate, ca să vindece pământul și să-l lumineze prin cer. Așa am primit de la Sfinții Apostoli, așa este evanghelic, patristic, nu se cuvine să ne adaptăm la lume, ci să adaptăm spiritul timpului la ce e veșnic, „să nu ne potrivim cu acest veac, ci să ne schimbăm prin înnoirea minții, ca să deosebim care este voia lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit“ (Romani, 12, 2). În același fel mărturisește și un cunoscut pustnic athonit, Sfântul Paisie Aghioritul (†1994): „Nu avem dreptul, din cauza slăbiciunilor proprii, să facem un creștinism pe măsura noastră“.
Se cuvine să postim cu discernământ, fiecare după propriile puteri, având în vedere că, așa cum ne îndrumă Părinții, „trebuie să ucidem patimile, și nu trupul“.
Sfântul Paisie Velicikovski scria cu privire la aceasta: „Fiecare are propria sa conștiință ca măsură și ghid interior. Nu poate exista o singură regulă și o singură asceză pentru toți, pentru că unii sunt puternici, iar alții sunt slabi, unii sunt precum fierul, iar alții asemenea aramei, alții precum ceara… Un post moderat și rațional, iată fundamentul și cheia tuturor virtuților“.
Postul implică schimbarea vieții
Postul nu este doar abstinența de la anumite mâncăruri, scopul său este curățirea sufletului, căreia trebuie să-i slujească el. Iar curățirea de patimi are un singur țel, spune părintele Dumitru Stăniloae: „Cunoașterea curată a lui Dumnezeu, a oamenilor și a lucrurilor. E nevoie de calm, echilibru și nepătimire pentru a vedea lucrurile așa cum sunt ele în complexitatea lor. Înaintez astfel în cunoașterea temeiurilor tainice ale persoanelor și lucrurilor. Ascult cu atenție tot ce spun ceilalți. Îl cunosc pe Dumnezeu printr-o cunoaștere duhovnicească în care mintea mea, întărită de Duhul Sfânt, e receptivă într-un mod extrem de curat și sensibilizat.“
Dacă reținerea de la unele alimente este indispensabilă împlinirii postului, totuși, acesta nu se reduce doar la ea. Sfântul Ioan Hrisostom explică: „Sunt suficiente postul trupesc și semnele exterioare ale pocăinței? Nu. Nu. Trebuie să fie schimbată viața. Vreți o dovadă cu privință la aceasta? Ascultați ceea ce spune prorocul. După ce vorbește despre mânia divină și postul ninivitenilor, el ne învață că Dumnezeu i-a iertat și ne spune și motivul. Dumnezeu a văzut faptele lor (Iona 3, 10), zice el. Și care fapte? Postul lor? Îmbrăcăminte lor cernită? Nimic din toate acestea, pentru că el nici măcar nu le pomenește. În schimb, prorocul zice: «Toți s-au întors din căile lor cele rele. Și I-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse și nu le-a împlinit». Vedeți, nu postul i-a smuls din calea pieirii, ci schimbarea vieții lor a potolit mânia Domnului și El le-a fost astfel binevoitor. Dacă eu vă spun aceste lucruri, nu o fac ca să disprețuiți postul, ci dimpotrivă, ca să-l prețuiți mai mult. Ceea ce ne face evident postul nu este abstinența față de hrană, ci fuga față de păcat. A nu vedea în post decât o privare de mâncare înseamnă a-i face o mare nedreptate. Dacă voi postiți, arătați-o prin faptele voastre! Care să fie aceste fapte, mă veți întreba? Dacă veți vedea un sărac, aveți milă de el; dacă-l vedeți pe vrăjmașul vostru, împăcați-vă cu el; dacă prietenul vostru săvârșește o faptă demnă de laudă, nu îi purtați deloc invidie; dacă ochii voștri văd o femeie frumoasă nu rămâneți prizonieri acestei priveliști. Nu doar gura noastră trebuie să postească, ci și ochii noștri, urechile noastre, picioarele, mâinile noastre, tot trupul nostru. Mâinile noastre să postească, adică ele să fie curate de orice furt, de orice folos obținut necuvenit și de orice avariție. Picioarele noastre să postească, adică să se abțină de la alergarea spre spectacole neîngăduite. Ochii noștri să postească, adică să se obișnuiască ca niciodată să nu arunce priviri nerușinoase, ca niciodată să nu fie țintuiți în mod curios asupra celor indecente și periculoase… De asemenea, urechile să postească, iar postul lor constă în a nu asculta bârfe, nici calomnii. «Să nu iei aminte la zvon deșert; să nu te unești cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos», spune Scriptura (Ieșire 23, 1). Gura să postească abținându-se de la orice cuvânt imoral și nedrept. La ce bun să ne înfrânăm de la carnea păsărilor și a peștilor, dar noi sfâșiem, dacă noi devorăm pe frații noștri?“
În plus, după Tradiția Bisericii, soții trebuie să păstreze abstinența. Nu avem aici o viziune conform căreia relațiile conjugale ar constitui un păcat. Într-adevăr, chiar marele predicator al pocăinței care a fost Sfântul Andrei Cretanul subliniază în Marele Canon: „Căsătoria este cinstită și patul neîntinat, căci Hristos a binecuvântat odinioară și pe unul și pe celălalt, luând hrană ca om și transformând apa în vin la nunta din Cana, arătând astfel prima minune“. Trebuie așadar să căutăm în această abstinență scopul, ținta ei, care este dat de Sfântul Apostol Pavel: „Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea“ (1 Cor. 7, 5).
DjeladinBey și Vinerea Mare
Deși extrem de stricte în privința postului atât pentru clerici, cât și pentru mireni, canoanele apostolice menționează în mod expres „slăbiciunea trupească“ ca o dispensă pentru ținerea postului. Există totuși cazuri extreme în care postul trebuie să facă loc primei virtuți creștine, iubirea. Un sfânt contemporan scria cu privire la aceasta: „Mare este postul, dar iubirea este încă și mai mare. Dacă prin post vânăm pe demoni, învingem patimile, liniștim trupul, punem ordine în minte, prin iubire, Dumnezeu își face sălaș în om. Domnul însuși a subliniat necesitatea postului, dar tot El a ridicat iubirea la rang de primă poruncă…“ Într-o zi, în timpul dominației otomane în Balcani, stăpânea peste orașul Ohrid un pașă numit DjeladinBey, care condamnase 25 de creștini la spânzurătoare. În Vinerea Mare, beyul l-a invitat pe mitropolitul orașului și l-a rugat să ia masa cu el, propunându-i să mănânce carne de miel. Mitropolitul s-a scuzat că nu poate să rămână la masă din cauza postului și se pregătea să plece. Djeladin s-a supărat cumplit și i-a spus mitropolitului: Alege, fie mănânci cu mine și îi scapi de spânzurătoare pe cei 25, fie nu mănânci alături de mine și îi abandonezi astfel pe compatrioții tăi morții. Mitropolitul a făcut semnul crucii, apoi s-a așezat la masă și Djeladin i-a eliberat pe condamnați.
Acest exemplu nu minimalizează în nici un caz necesitatea postului trupesc, ci arată că se cuvine în acest domeniu, ca în toate celelalte ale vieții creștine, să dăm dovadă de discernământ, care este o virtute fundamentală.
Când ne face postul irascibili?
Separat de rugăciune și de primirea Sfintelor Taine, neînsoțit de acte de milostenie, postul nostru devine fariseic. El conduce atunci nu la pocăință și la bucurie, ci la orgoliu, la tensiune interioară și la iritare. Pentru a ne sprijini în efortul nostru ascetic, Biserica ne pune la dispoziție cartea numită Triod. Așa cum mărturisesc Părinții Bisericii, prin conținutul său, slujbele din această perioadă surprind plenitudinea învățăturii dogmatice a Bisericii și ne arată calea mântuirii. Marii liturgiști adaugă la aceasta faptul că slujbele și rânduiala rugăciunilor nu au fost create la întâmplare. Ceea ce se găsește în cărțile liturgice este fructul rugăciunilor celor mai mari Părinți ai Bisericii. Și aceasta a primit și a păzit aceste cuvinte sfinte prin care ei își vărsau sufletul lor înaintea lui Dumnezeu. Condusă de Duhul Sfânt, Biserica a ales ceea ce ei aveau mai bun, esențial, sistematizând, îndreptând ceea ce nu era desăvârșit, aducând totul la unitate.
Dar bucuroși?
Tonul general al Triodului este cel de rugăciune unită cu pocăința. El conține imne alcătuite de aproape 20 de imnografi, dintre care cei mai faimoși au fost trăitori în secolele al VIII-lea și al IX-lea: Sfinții Andrei al Cretei, Cosma de Maiuma, Ioan Damaschinul, Iosif Studitul și Teodor Studitul, Teofan Mărturisitorul, împăratul Leon Înțeleptul și alții. Învățăturile lor, exprimate în slujbe, arată creștinilor de mai mult de un mileniu cum trebuie să postească. Sfântul Porfirie († 1991) din Muntele Athos ne dă și el în privința ascezei următoarele recomandări: „Slujbele Bisericii sunt cuvintele cu care noi Îi vorbim lui Dumnezeu… Când participăm la aceste slujbe, când ascultăm cuvintele Domnului din Evanghelie, din Apostol, canoanele și troparele Octoihului, Triodului, pe cele din Mineie, atingem unirea noastră cu Hristos… trebuie să mergem la biserică într-un anumit fel, nu din obligație, nu din constrângere, ci din plăcere. Pentru a ajunge la aceasta, trebuie să fii atent, trebuie să găsești plăcerea în slujbă, în tropare, în lecturi, în rugăciuni. Se cuvine să fim atenți la fiecare cuvânt, să-i urmărim sensul. Înțelegeți, de aici vine bucuria! Slujbele sunt o mare lucrare, slujbele sunt totul! Eu le-am trăit. E suficient ca totul să se facă cu râvnă, cu interes, cu o atitudine sinceră față de ele, fără amestecare, spre Hristos. Nu ca pe o corvoadă, nici în mod mecanic“.
Triodul, în Ortodoxie, este cinstit într-un mod cu totul special. În mănăstirile athonite, la Vecernia din Duminica Vameșului și Fariseului, această carte de cult este depusă în fața icoanei lui Hristos, iar canonarhul vine la momentul cuvenit, o primește de la Domnul Însuși ca pe instrumentul înaintării duhovnicești care începe acum pentru toți. Slujbele conținute în Triod sunt înțelept dispuse ca o cateheză liturgică și imnografică venind să completeze cateheza ascetică la care credincioșii sunt inițiați prin rânduielile tradiționale ale Postului Mare. În această perioadă, psaltirea este citită în mănăstiri de două ori integral în fiecare săptămână. Importanța pe care o dă Biserica acestei lecturi este arătată de un mare stareț rus, Nicon de la Optina († 1963), care dă un sfat: „Dacă va citi puțin cu atenție Psaltirea, omul va rămâne mult timp în conversație cu Dumnezeu și va simți în inima sa prezența Lui; prin aceea, rugăciunea și rostirea psalmilor ea-însăși va fi mai arzătoare, cu mai multă atenție ea va atinge mai profund inima; o adâncă evlavie și teamă de Dumnezeu ne vor cuprinde“.
Simbolistica ascezei trupești
Metaniile și închinăciunile fac parte integrantă din viața liturgică, cu atât mai mult când vorbim despre Postul Mare. Aceste gesturi mărturisesc că trupul participă la rugăciune împreună cu sufletul. Sfântul Vasile cel Mare explică că „de fiecare dată când noi ne aplecăm îndoind genunchii și mai apoi ne ridicăm, noi arătăm prin acest act că păcatul ne-a aruncat la pământ, ne-a coborât la starea de jos, și că după aceea, iubirea Creatorului nostru față de oameni ne-a chemat la cer“. Când se pleacă la pământ, făcând semnul Crucii, credinciosul imită coborârea lui Hristos la iad, iar ridicându-se la loc, el mărturisește Învierea Sa. Fiecare metanie devine pentru el o actualizare a ritualului Botezului și o aprofundare a tainei unirii cu Hristos. Rugăciunea apare astfel ca una din activitățile comune sufletului și trupului, după expresia Sfântului Grigorie Palama. Asceza corporală și rânduiala rugăciunii liturgice în timpul Postului Mare se completează, se întrepătrund, pentru a face să participe atât trupul, cât și sufletul la urcușul verificat și bine stabilit de Sfinții Părinți, spre o participare totdeauna mai intensă și mai profundă la taina lui Hristos.
Prin post se întăresc frumusețile sufletului, trupul își pierde cerbicia și odată cu ea toate patimile sale, ne spune Sfântul Efrem Sirul. Postul este arma biruitoare cu care au strălucit dintotdeauna vitejii: în cuptor s-a arătat minunea lui, în groapa cu lei biruința sa. Leii și flăcările i s-au supus. „Privește cum lumea e un cuptor și poftele ei se aseamănă focului! Sus, postitorule, adună-te din rătăcire și din toate sfâșierile și una în întregime înăuntru și în afară să fie, trupul, sufletul și duhul tău, ca bunătatea Domnului să te ajute! Dă trupului înfrânare și sufletului iubire de cele înalte, fă-ți duhul smerit în fapte bune, ca să placi întru totul lui Dumnezeu. Și atunci va fi trimis la tine, care ai ajuns întreg, Mântuitorul. Cu puțină hrană saltă în înaltul văzduhului pasărea, iar aripile ei nu se îngreunează, fiindcă hrana nu o trage în jos. Mănâncă puțin, postitorule, ca să poți zbura fără osteneală spre cer!“
(Sursă: Le Grand Carȇme, Bernard Le Caro, Éditions des Syrtes, Ziarul Lumina)