Postul Mare sau fascinația începutului

Orice început al unui lucru posedă întru sine ceva atractiv, incitant. Poate din pricina acelei mobilizări la care te predispune startul, poate din pricina dorinței intense de a finaliza un lucru, fără de care nu poți porni nici o acțiune serioasă sau poate din pricina așteptării la sfârșit a unei binemeritate răsplate. Cert este că la început gândul nu se îndreaptă niciodată spre evaluarea efortului sau a suferințelor de pe cale, ci doar la finalul mult dorit. Același sentiment socotesc că-l are cineva și în fața Postului Mare.
De fiecare dată începem postul, poate cu gândul omenesc la schimbarea regimului alimentar, la anumite înfrânări absolut necesare, la slujbele pline de semnificații din această perioadă. Însă programul ascetic nu reprezintă întreaga rațiune a ceea ce am primit din Tradiție a fi Postul Mare. Și e bine de știut aici pentru orice spirit nonconformist – întrucât postul nu reprezintă un soi de constrângere – și faptul că practica nevoinței postului înseamnă și a-mi dovedi libertatea, afirmarea unui sine liber de dependențe lumești, materiale.
Remarc, totuși, că în ultima vreme postul a început să fie prezentat și ca o perioadă de acumulări, de progres, de desăvârșire, de beneficii aduse atât sufletului, cât și trupului. Perspectiva în cauză nu e una greșită, dar există aici primejdia contaminării de o anumită mentalitate lumească, ce tinde să evalueze lucrurile în termenii eficienței. Postul Mare nu este neapărat o perioadă de acumulări, ci mai curând de noi înțelesuri și explicații, de trăiri formatoare. Însă înclin să cred că mai întâi de toate postul e sinonim cu statornicia lucrurilor cu adevărat esențiale în viața omului, cu așezarea într-o sănătoasă tradiție ortodoxă, care poate să ofere răspunsul la toate întrebările necesare celui doritor să afle de unde a plecat și spre ce se îndreaptă, care voiește să-și afle rostul în lume, dar și la ce se poate aștepta după moarte.
Postul Mare este o perioadă pe care ai ocazia să o trăiești într-un mod cu totul aparte, să faci o experiență cu adevărat dumnezeiască, diferită de nestatornicia, de graba și de lipsa de repere a lumii. Aș zice că postul vine de la sine cu ceva nou. Nu trebuie să inventezi tu! Vei vedea că intrarea în post îți va reda siguranța de sine, te va face să mergi fără grabă la treburile zilnice, pentru că de la trezire și până târziu în noapte te vei afla în mijlocul unui mediu special. Te vei sălășlui în atmosfera dumnezeiască a postului. Vei simți întregul, totalitate și nu vei mai avea curiozități mărunte. Vei simți că nu ești singur și izolat de societate, ci că te afli înlăuntrul celei mai depline viziuni asupra lumii și devenirii ei. Indiferent dacă reușești sau nu să duci pe deplin nevoința postului alimentar sau dacă ajungi să participi la toate slujbele unice din această perioadă. Vei simți că ai rădăcini. Vei ști spre ce te îndrepți. Vei avea o finalitate. Spre pildă, vei avea acea senzație de sațietate ca după o masă bogată după care nu te va mai tenta nimic din bogăția culturii lumești, din descoperirile științei și ale tehnicii, nu te vei mai simți atras de tentațiile plăcerilor ieftine; pentru că nu vei simți vreo lipsă.
Dar ceea ce te face să trăiești cu adevărat apartenența la o tradiție adevărată sunt slujbele. Împărtășirea din acest ciclu liturgic, experimentată de suflet, oferă acel sentiment de siguranță pe care îl ai atunci când te întorci acasă după un drum lung; iar ceea ce ne transmit slujbele este faptul că doar Hristos e casa noastră, după cum se vede limpede în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. De aceea, vremea postului devine, pe măsură ce intrăm în atmosfera specifică de rugăciune, calea întoarcerii spre sine și mediul potrivit pentru adevărata cunoaștere a omului.
Nu în ultimul rând, postul ne reașază în starea primordială de dinainte de cădere, acolo unde, precum Adam, te afli doar tu cu Dumnezeu în fața probei, acolo unde se dă testul credinței fiecăruia dintre noi. Dar despre aceste lucruri au vorbit pe îndelete Sfinții Părinți. Pentru noi, cei mici, însă, de ajuns ar fi să înțelegem că postul e un nou început, un nou prilej de a ne pune în rânduială viața, adică emoțiile, motivațiile, cunoașterea de sine și urmarea unui sens. Este o nouă ocazie pentru a ne strădui să recuperăm dimensiunea umană pe care civilizația antitradițională ne-a erodat-o. Abia apoi vom putea lua în discuție perspectiva unui progres duhovnicesc, a unei reale cunoașteri a lumii dumnezeiești. Iar pentru asta trebuie să începem cu începutul, adică cu acel entuziasm al înfrânării pe care ni-l recomandă Biserica noastră. (Ziarul Lumina)