Postul Mare – răstimp de primenire și nevoință

Postul Mare este unul din cele mai frumoase răstimpuri liturgice ale anului bisericesc, în care suntem chemați la pocăință și postire intensă, adică la primenire sufletească (mărturisirea păcatelor în Spovedanie, precum și întărirea gândului de a ne îndrepta viața) și la nevoință trupească și sufletească (abstinență de la alimente de origine animală – carne, ouă și lactate – , dar și de la păcat și de la răutate; înmulțirea rugăciunii și a faptelor bune).
Pentru a folosi o metaforă, am putea spune că Biserica, prin slujbele specifice acestei perioade (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul), ne invită să ne facem o „revizie, inspecție tehnică“ riguroasă asupra vieții noastre. Este un fel de „răsucire“ înspre noi înșine, concretizată în asumarea propriei noastre interiorități, care ne va ajuta să avem o imagine mai justă despre noi înșine.
Desigur, toate acestea devin realizabile, dacă vom ține cont de rostul esențial al postirii: schimbarea conținutului păcătos al vieții noastre în tânjire perpetuă de a-L cuceri pe Dumnezeu să vină în inima noastră. Dacă energia postului nu ne schimbă sau nu ne virează existența de la păcat la virtute, de la cele pământești la cele cerești, de la cele trecătoare la cele veșnice, de la diavol la Dumnezeu, atunci rămâne o simplă dietă alimentară, fără putința de a ne determina să dorim cât mai mult săvârșirea binelui. Nu postirea în sine este importantă, ci bucuria inimii de a-L avea pe Dumnezeu ca pe Mirele cel mai de preț al vieții noastre.
Nevoința postirii – o realitate actuală, pentru că actuală este și libertatea spirituală
S-ar putea cineva întreba: de ce e nevoie să postim? Nu cumva este total inactual? De ce postul presupune în dubla lui dimensiune – sufletesc (de la păcate și răutate) și trupesc (abstinență de la anumite alimente) – o luptă împotriva a tot ceea ce este rău în noi înșine? De ce trebuie să postim și trupește pentru a stârni în noi dorul după Dumnezeu?
Răspunsul poate părea paradoxal pentru ideologia lumii de astăzi: postul afirmă demnitatea noastră de ființe spirituale, care avem ca trăsătură esențială capacitatea de a fi liberi de tot ceea ce ne desfigurează, spiritual vorbind, ca oameni.
Libertate este să poți să te înfrânezi, atunci când ai tendința de a te îmbuiba și de a-ți maltrata stomacul; libertate este să înveți ce înseamnă să renunți la ceva ce-ți place foarte mult; libertate este să refuzi oferta răului, care te transformă într-un sclav al lui, și să dorești binele, care ți se pare mai greu de făptuit; libertate este să decizi să ai o minte „sprintenă“, ca urmare a postirii; libertate este să te rogi, ca în felul acesta să te smulgi din tot ceea ce te ține legat de cele ale teluricului; libertate este să vezi că o tânără/un tânăr poate să țină, cu suficientă lejeritate, o dietă severă pentru a scăpa de kilogramele în plus, iar tu ești neputincios în a te abține de la ceva; libertate este să constați că este un „trend“ să mănânci vegetarian sau raw food, iar tu nu poți renunța în ruptul capului la „leguma“ care se numește carne; libertate este să constați că altul postește, având în suflet încredințarea că în felul acesta își strunește voința și că mai domolește pornirile năvalnice și instinctuale ale trupului; libertate este să crezi că mâncarea de post, așa cum inspirat spunea Patriarhul Bisericii noastre, PF Daniel, este cea care ne dă imboldul de a fi oameni de lumină, pentru că vegetalele se dezvoltă prin asimilarea energiei luminoase; în sfârșit, libertate este și să dorești, cu toată ființa ta, libertatea, pe care numai viața spirituală ți-o poate afirma deplin.
Prin urmare, postul este actual, pentru că actual este și să ne exercităm libertatea spirituală ori de câte ori simțim că ne înrobesc viciile și patimile, care ne fac să demisionăm de la vocația noastră de a fi în comuniune cu Dumnezeu.
Canonul Sfântului Andrei al Cretei – un veritabil „tomograf“ duhovnicesc
Una dintre slujbele specifice Postului Mare este Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care se săvârșește, în fapt de seară, în zilele din prima săptămână, cu excepția zilei de vineri, și în miercurea din săptămâna a cincea din această perioadă. Conținutul acestei bijuterii a imnografiei ortodoxe este ca un tomograf duhovnicesc: dacă interiorizăm, metabolizăm fiecare stihiră a acestei cântări sublime, vom ajunge la acea stare de revelație interioară în care descoperim că suntem păcătoși, că suntem, realmente, bolnavi și că avem nevoie de vindecare spirituală. Doctorul este Hristos, asistenții sunt toate personajele biblice, care au avut o viață sfântă, iar tratamentul sunt Pocăința și Sfânta Cuminecătură.
Mai mult, Canonul cel Mare ne dă putința să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. Avem șansa de a ne vedea ca într-o oglindă, prin care ni se face o spărtură în conștiința tăbăcită de păcate, pentru a constata uimiți de ceea ce vedem, exclamând în duh de rugă: „Doamne, Tu atât de minunat m-ai creat, atât de frumos m-ai făcut, și eu trăiesc într-o asemenea mizerie!“
Întâlnirea cu propria noastră murdărie spirituală este cea care inaugurează în noi dorul după restabilirea frumuseții interioare pierdute din cauza negrijii noastre.
În aceasta constă energia binefăcătoare a Canonului cel Mare: prin Hristos și tratamentul Pocăinței și al Împărtășaniei putem recâștiga frumusețea raiului pierdut al sufletului nostru.
(† PS Ignatie Mureșanul)