Postul Mare a rămas elementul esențial al convertirii și al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toți.
Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripții disciplinare impuse de atmosfera de doliu și penitență legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicția de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinților, căsătoriile, aniversările, botezurile și hirotonia, proscrierea relațiilor sexuale și a băilor iar, pentru monahi, interdicția de a ieși din mănăstirea lor în tot Postul Mare „ca stăruința lor în rugăciune să nu se risipească”.
Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecințe naturale ale ținerii postului care exclude orice solemnități exterioare, pentru a concentra forțele creștinilor asupra lor înșiși.
Postul a dobândit o asemenea importanță încât termenul nesteia înseamnă atât postul ca exercițiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât și perioada Postului Mare numită ea însăși „dumnezeiasca vreme a înfrânării” (ho tes enkrateias theios kairos) sau „fericita vreme a postului” (ho makarios chronos tes nesteias).
Căderea, ruptură a postului
Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-și stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoștinței binelui și răului. La sugestia șarpelui și la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiași fruct care nu-i era necesar și de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea amară, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului și a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat și cu multe sudori să-și mănânce pâinea sa”.
Dacă Adam ar fi postit și Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost izgoniți din rai și moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, așezat la poarta raiului, el se căiește, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.
„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoșul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furați de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scumpe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrasia] și să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”.
Postul, întoarcere în rai
Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieșim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.
Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoe], și a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, și gol a șezut în preajma locului, tânguindu-se și zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toți să primim vremea postului ascultând [hypakouontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne facem plăcuți lui Hristos și să dobândim iarăși sălășluirea raiului”.
Postul este o „nimicire a morții” care a fost consecința păcatului. Omul care postește scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei și plăcerii, al foamei și saturării, îndreptându-și dorința spre contemplarea realităților cerești. Așa cum fecioria e o imagine a vieții îngerești și o restaurare a nevinovăției și nepătimirii lui Adam, tot așa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupești, e icoana modului vieții paradisiace și anticiparea vieții veșnice în care aleșii vor fi adevărați „îngeri” în trup, puterea dorinței lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.
Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a așteptării sfârșitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuși îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă și un nou mod de existență (tropos hyparxeos): el restaurează în sine însuși, aici și acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian și anticipează modul vieții viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, „aleșii nu vor mai fi aserviți nevoilor trupului”.
Postul, restaurarea firii
Postul este „o silă făcută firii”, dar o violență necesară pentru ca rațiunea să-și regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui și părții iraționale a sufletului. În timp ce hrana naște patimile, postul e „maica virtuților” și a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curățirii”, păzitorul curăției și „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domolește patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea îngerilor și ne face viu sufletul omorât de patimi.
„Postul, maica curăției, osândirea păcatului, osândirea pocăinței, viețuirea îngerilor și mântuirea oamenilor…”.
În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufletului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârșit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice și chiar sociale pe care Părinții au știut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii și bătrânii rămân la locul lor și-și cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menține în bună ordine, iar cetatea în liniște. Datorită relației de simpatie a trupului uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înțelege că și cosmosul profită de curățirea omului și că văzduhul însuși devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare. (Ieromonah Macarie Simonopetritul, din cartea Triodul explicat apărut la Deisis)
Duminica a șasea a Postului Mare
Duminica a șasea a Postului Mare este una din cele douăsprezece praznice Împărătești, în care se sărbătorește intrarea solemnă a Domnului în Ierusalim spre patima cea de bună voie. Se mai numește Duminica Floriilor. La slujba de seară, după citirea Evangheliei, nu se cântă „Învierea lui Hristos”, ci se citește psalmul 50 și se sfințesc, prin rugăciune și stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie. Ramurile sfințite se împart creștinilor, iar slujitorii Bisericii le țin în mâini, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinței vieții asupra morții (Învierea). Din seara Duminicii Floriilor otpustul începe cu cuvintele: „Cel ce de bună voie a pătimit pentru mântuirea noastră, Hristos Împăratul Dumnezeul nostru…”
