Postul Mare, călătoria spre Înviere

Slujbele Postului Mare au conservat până astăzi caracterul lor catehetic și baptismal, nefiind nicidecum numai simple vestigii ale trecutului, ci izvorul curat din care Ortodoxia se adapă pentru a-și potoli setea și nevoia de desăvârșire, mereu actuale. Cu fiecare an, Postul și Paștele sunt, odată în plus, redescoperirea și refacerea de către noi a stării inițiale la care am fost ridicați prin propria moarte și înviere în Botez. Postul Mare poate fi înțeles, de asemeni, ca „vremea cea potrivită“ a mântuirii (II Cor. 6, 2) despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel, ca timp al pocăinței și al întoarcerii la Hristos. Însă, așa cum am amintit deja, dimensiunea spirituală a Postului o constituie dispoziția sau, de ce nu, „arta“ ascultării atente și îndelungate a Cuvântului lui Dumnezeu, din moment ce Acest Cuvânt este Cel Care ne luminează și ne călăuzește către recunoașterea în primul rând a propriilor păcate. Împăcarea cu ceilalți, de altfel ideea centrală a autenticei pocăințe care capătă și valențe externe, reprezintă în realitate întoarcerea spre sine, dar mai ales întâmpinarea celuilalt. Dacă împăcarea cu aproapele reprezintă fundamentul unei pocăințe adevărate, iertarea este cheia care deschide calea postului, lucru pe care Biserica ne cere să-l împlinim, în Duminica izgonirii lui Adam din rai sau a lăsatului sec de brânză, seara, la Vecernia numită „a iertării“. Pășim în Păresimi și parcurgem calea postului, împăcați cu ceilalți și cu Dumnezeu, având mereu înainte conștiința micimii noastre și gândul de a nu leza pe ceilalți.
De ce această conștiință a smereniei? Pentru a redobândi adevărata înălțare la Înviere. Spiritul autentic al Postului Mare se regăsește, așadar, în vremea pocăinței stabilită de Biserică pentru toți fiii ei, indiferent de treapta spirituală, pentru o perioadă de patruzeci de zile.
Călătorie către Paști
În viziunea Bisericii, Postul Mare a reprezentat dintotdeauna călătoria duhovnicească a cărei destinație sunt Paștile – „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor“. Această călătorie își are rațiunea cea mai adâncă în faptul că, între Păresimi și Paști există o legătură indisolubilă, pe care ne-o descoperă numai o înțelegere exactă și duhovnicească a amândurora. Din cauza slăbiciunii firii noastre și a imposibilității de a trăi statornic, ne risipim și uităm prea repede că Învierea lui Hristos, acest eveniment unic, este, de fapt, singurul lucru care dă sens și umple de frumusețe viața noastră. De aceea, Biserica Ortodoxă, prin tradițiile ei liturgice solide și autentice, prin slujbele și timpurile liturgice bine determinate, caută să ne ajute să redescoperim și să dorim în mod sincer viața cea nouă și adevărată, pe care noi cu atâta ușurință o risipim și o trecem cu vederea, adică pe Hristos – „Paștile cele mari și preasfințite“, cu Care ne vom împărtăși mai deplin „în ziua cea neînserată a Împărăției“ Sale.
Iscusința postirii
Ne întrebăm de ce este nevoie de o iscusință a postirii și care sunt, de fapt, rațiunile ei? În concepția Bisericii noastre, primul om, Adam, avea să piardă încă din rai tocmai această deprindere a postirii. De aceea, Sfinții Părinți, ca niște văzători ai sensurilor dumnezeiești, vor statornici rânduiala postului, în special a Postului Mare, care începe, deloc întâmplător, exact din Duminica numită „a izgonirii lui Adam din rai“. Cu alte cuvinte, rostul postului, în general, dar mai ales al Postului Mare, reclamă o iscusință deosebită, fiind timpul în care și prin care Biserica pune înaintea fiilor ei chipul pocăinței, dar și mijloacele realizării ei, din moment ce calea păcatului și a meschinăriei nu este deloc ușor de schimbat. Este nevoie, din timp în timp, de anumite zile sau perioade de postire în care lupta spirituală cu patimile trupești și sufletești să fie întărită și intensificată printr-o strunire conștientă și mai aspră a trupului, pentru ca acesta să devină un mijloc eficient în realizarea aspirațiilor duhovnicești și să se înalțe către Dumnezeu, izvorul și întruparea desăvârșită a Binelui.
Scopul postirii este și acela de a elibera omul de sub stăpânirea trufașă a cărnii, de a scoate duhul de sub tirania trupului și a poftelor sale, rezultat tragic al păcatului și căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelungat și stăruitor omul va descoperi „că nu numai cu pâine va trăi omul“ (Luca 4, 4) și va înțelege că numai așa poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune, prin structura sa intimă, un lung și susținut efort. Timpul este esențial, întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina și vindeca boala generalizată, pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe o stare a lor „normală“. Iscusința postirii a fost îndelung cultivată și desăvârșită în tradiția monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos, Care spune că puterile diavolești care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post și rugăciune“ (Matei 17, 21). Ea își are originea în exemplul lui Hristos Însuși, Care a postit patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana față către față. În chip providențial, această ciocnire va schimba înclinația omului „nu numai către pâine“ (Luca 4, 4) și va inaugura eliberarea lui.
(Nicolae PREDA, Ziarul Lumina)