A vorbi despre post și chiar a-i da o definiție pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut în toată lumea, în toate tradițiile și culturile lumii. Știm, de asemenea, că se referă la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales, alimentar.
Iată în ce fel au înțeles și au definit postul unii dintre cei mai mari asceți ai creștinismului, de la care ni s-au păstrat fie cuvinte de învățătură, fie simple sfaturi sau cugetări sub formă de sentințe:
„Fraților, îmbuibarea pîntecelui este maica desfrînării, iar postul și înfrînarea este bogăția sufletului; deci aceasta să ne silim să o cîștigăm cu smerita înțelepciune, păzindu-ne de mîndrie, plăcere și lauda oamenilor care este maica tuturor răutăților.”
„Fiilor, bine este a-l sătura pe cel sărac și flămînd și așa să postești”.
„A întrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mănîncă în fiecare zi, cîte puțin să mănînce, ca să nu se sature…”
„Acolo e adevărată sărbătoare, acolo unde e mîntuirea sufletelor, unde e pace și înțelegere, unde e alungat orice gînd lumesc, unde e izgonit strigătul, zgomotul, umbletele bucătarilor, tăierile de animale; unde în locul acelora sălășluiește liniștea, pacea, dragostea, bucuria, bunătatea și alte nenumărate bunătăți… Postul este hrana sufletului; și, după cum hrana trupească îngrașă trupul, tot așa și postul face mai puternic sufletuli; face mai ușor, îi dă aripi, îl face să stea la înălțime, să se gîndească la cele de sus și să se ridice mai presus de plăcerile și dulcețile acestei vieți”.
Deși exemplele pot continua, ne oprim la aceste cîteva cugetări alese după un singur criteriu: în cuvinte puține și simple autorii lor surprind problema postului în profunzime. Plecînd de la acestea să încercăm foarte pe scurt – să înțelegem care este conținutul și sensul postului, în general.
– „Din toți pomii din rai poți să mănînci . Iar din pomul conștiinței binelui și răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!”
După cum am semnalat deja constatăm și din spusele sfinților citați că avem impresia că postul se referă, mai ales, la mîncare sau așa cum înțelegem foarte mulți dintre noi, numai la mîncare. Doresc să afirm dintru început că postul nu poate fi limitat la mîncare, ci are un aspect material și un aspect spiritual, el reprezentînd un mijloc și o cale de desăvîrșire a omului, care este și trupesc, dar și sufletesc. Din punct de vedere material, se referă, într-adevăr la hrana omului și, în general, la „mișcarea trupului”, iar din punct de vedere spiritual la hrana sufletului și la mișcarea sufletului, avînd în vedere desăvîrșirea trupească și sufletească.
De asemenea, subliniez faptul că postul nu a intervenit în viața omului după căderea în păcat, ci a fost dintru început o dimensiune ontologică a omului și, în consecință, nu trebuie raportat la căderea omului, ci la desăvîrșirea lui. Ce înseamnă acestea? Că omul a fost creat de Dumnezeu trup și suflet într-o stare de desăvîrșire relativă, cu posibilitatea de a ajunge la desăvîrșirea absolută, după har, prin lucrare, prin efort personal. Desăvîrșirea la care era chemat omul, subliniată de Scriptură prin sintagma „după asemănarea cu Dumnezeu” (Facerea 1,26) viza atît trupul cît și sufletul, care erau în armonie, lucrînd împreună, neantagonist. Așadar, dacă partea spirituală a omului era prin fire înclinată spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rațională, partea trupească, materială a omului colabora cu acesta prin intermediul simțurilor care prin supunere de bunăvoie față de voia dumnezeiască și prin renunțare, prin jertfă, urmau să fie eliberate și ele (simțurile) de greutatea materiei și spiritualizate, conducîndu-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizată atît în plan material, cît și în plan spiritual.
Datorită faptului că desăvîrșirea ținea de libertatea omului și de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei încercări , în fața căreia să-și poată exercita libertatea: l-a așezat în rai, spunîndu-i: „Iată, vă dau toată iarba, ce face sămînță , de pe toată fața pămîntului și tot pomul, ce are rod cu sămînță într-însul. Acestea vor fi hrana voastră” (Facerea 1,29) și „Din toți pomii din rai poți să mănînci . Iar din pomul conștiinței binelui și răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2,16-17).
– Postul este renunțarea, de bunăvoie, a omului la plăceri și primirea cu mulțumire și cu bucurie a tot ceea ce-i dă Dumnezeu în viață
Așa cum era creat, în starea edenică, omul apare ca o persoană flamandă și însetată, iar raiul, universul, ca o masă bogată, din care urma să se înfrupte în anumite condiții, stabilite de Creator și pe care el le putea respecta sau nu, fiind liber deplin. Deci, viața era dată de Dumnezeu, iar hrana este permisă și menținerii acesteia (vieții), însă nu e dătătoare de viață. Omul trebuia să fie conștient și convins de aceasta și prin renunțare să transforme foamea și setea materială într-o foame și sete spirituală – după Dumnezeu, urmînd a trăi în Împărăția lui Dumnezeu ca îngerii din ceruri, unde nu se mănîncă, nu se bea. Însă, omul s-a înșelat gîndind că prin mîncare poate să ajungă asemenea lui Dumnezeu – „în ziua în care veți mînca din el (pomul conștiinței binelui și răului) vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele și răul” (Facerea 3,5) și nu prin ascultare și renunțare de bunăvoie. Cu alte cuvinte, omul nu l-a mai văzut pe Dumnezeu ca singurul izvor al vieții, înlocuindu-l cu ceva din ordinea creatului, cu mîncarea. Această logică inoculată de diavol va fi dezmințită de Dumnezeu, Care i-a hrănit pe iudei în chip minunat în pustie: „Te-a smerit și te-a pedepsit cu foamea și te-a hrănit cu mîna… ca să-ți arate că nu numai cu pîine trăiește omul, ci cu tot cuvîntul ce iese din gura Domnului” (Deuteronomul 8,3) și de Hristos, confruntat cu foamea și cu setea materială și ispitit de diavol cu aceeași logică a lui, arătînd falsitatea acestuia: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4).
Deci, dacă în rai postul constă în primirea cu bucurie și cu mulțumire din cele îngăduite de Dumnezeu, și avea menirea de a-l spiritualiza pe om și de a-l conduce la comuniunea deplină cu Dumnezeu, el va avea același rol și după căderea în păcat, cu o singură diferență: în urma păcatului, omul a dobîndit o și mai mare pondere materială, devenind carnal, înclinat spre plăcere, spre patimă și în consecință, postul va avea menirea de a converti patimile în acte creatoare, spirituale. Din acest motiv, revenind la ideea inițială și la afirmațiile Sfinților Părinți citați, postul alimentar este doar prima etapă, după care urmează cel spiritual și deprinderea virtuțiilor. Una din cîntările bisericești din Postul Mare spune: „De bucate postind, suflete al meu, și de pofte necurățîndu-te, în deșert te lauzi cu mîncarea; că de nu ți se va face ție pricina de îndreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu și demonilor cei mai răi te vei asemăna, care niciodată nu mănîncă. Deci, caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemișcat să rămîi spre poruncile cele fără cale, părîndu-ți că stai înaintea Mîntuitorului Celui Ce s-a răstignit și, mai ales, că te răstignești împreună cu Cel Ce s-a răstignit pentru tine, strigînd către El: „Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăția Ta”.
De aceea, putem concluziona că postul este renunțarea, de bunăvoie, a omului la plăceri și primirea cu mulțumire și cu bucurie a tot ceea ce-i dă Dumnezeu în viață, avînd ca motivație dragostea de Dumnezeu Care-l vrea curat și neprihănit.
