Postul, înfrânare și înțeles duhovnicesc

Postul este hrana sufletului spre viețuire veșnică. Prin împletirea postului cu rugăciunea, devenim dăruitori de lumină, primindu-L prin Spovedanie și Împărtășanie pe Hristos Domnul și Dumnezeul nostru. În această perioadă de postire, grija noastră principală este să ținem postul alimentar, însă Avva Dorotei al Gazei ne învață că suntem datori să ținem nu numai rânduiala postului de bucate, ci să ne și înfrânăm de la tot păcatul, astfel încât, după cum postim cu pântecele, să postim și cu limba, ocolind grăirea de rău, minciuna, vorba deșartă, batjocura, mânia. Este și un post al ochilor: să nu vedem lucruri deșarte, să nu căpătăm îndrăzneala privirii, să nu stăruim privindu-i pe ceilalți cu răutate. Postul este înainte de toate înfrânare de la fapte, cuvinte și gânduri rele. Trebuie ținut după puterile și conștiința duhovnicească a fiecăruia. Este un instrument important în procesul despătimirii. Nu se aplică doar aspectului exterior, ci necesită o pază interioară a gândurilor și a inimii.
Părinții Bisericii nu consideră postul un scop în sine, ci doar un mijloc prin care trebuie să ne atingem scopul esențial, care este îndumnezeirea omului. Prin intermediul ascezei și al postului, omul, trup și suflet, se smerește, își vine în sine. Excepție de la postire fac doar cei bolnavi. În aceste cazuri, postul poate fi anulat, fiindcă însăși boala de care suferă cineva este o nevoință care aduce cu sine smerirea trupului.
Pentru a ajunge la bucuria Crăciunului, Biserica ne cheamă pe fiecare în parte să ne jertfim trupurile prin postire pentru a ne hrăni sufletul din bucuriile duhovnicești ale postului care să ne ducă la fericirea trăită de păstori atunci când îngerii le-au vestit Nașterea Domnului și să cântăm imnul de bucurie îngerească: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14).
(Ziarul Lumina)