Postul creștin

Când protivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai ușoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârnește a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostivești de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină și firea făcută iarăși curată. De aceea Părinții i-au zis trupului: vrăjmaș milostiv și prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile și poftele, iar acestea l-au desfrânat și l-au scos de sub conducerea minții, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu nerușinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, și se întărâtă până și împotriva lui Dumnezeu. „Căci pofta cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, și nici nu poate.” Așa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta și până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viața întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă și mută, nu te poți înțelege cu el decât prin osteneală și foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătății. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ține vrăjmaș lui Dumnezeu. Rugăciunea și postul scot dracii poftei și ai mâniei din trup. Foamea îmblânzește fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care știe cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuința și putința fiecăruia.
Postul să fie măsurat după vârstă
Postul să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deși postul pe mulți i-a făcut sănătoși – și după tăria și felul ispitelor. Așa cere dreapta socoteală. De aceea au zis Părinții, gândindu-se la cei grăbiți să stingă patimile, că mai mulți s-au păgubit din post, decât din prea multă mâncare, și preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. Prețuirea pătimașă a trupului pe mulți îi întoarce împotriva duhovnicului, deși învrăjbirea nu-i ține mult, boala îi întoarce; pe alții, însă, „mușcați” la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deși le tânjește cugetul. La vreme de umilință – care cearcă pe toți – și aceștia biruie piedica și intră în lupta mântuirii. (Pr. Arsenie Boca)