Postul adevărat

Postul dacă nu este făcut cu dreapta socoteală (ca să fie cu adevărat de folos) și nu este unit cu bunătatea inimii, cu paza gurii, cu abținerea de la a osândi pe altul, nu este post. Osândirea aproapelui nostru este foarte vinovată înaintea lui Dumnezeu; poți să mori de foame, să te usuci de sete, dacă ai răutate împotriva aproapelui tău și îl vorbești de rău când el nu-i de față, zadarnic îți este postul. Asemenea fapte făcute cu gândul bun de-a ne sfinți viata, sunt exagerate. Aceste lucruri sunt căderi de-a dreapta. Prin fapte bune greșești calea. De aceea este bună această înțelepciune care o cerem de la Dumnezeu ca să ne lumineze calea, să mergem pe calea aceasta împărățească, cum spun Sfinții Părinți, „Via aurea”, calea de aur, ca să nu greșim.
Postul să fie post cu înțelepciune, abstinența să fie abstinență cu adevărat, paza simțurilor să fie sinceră. Căința să nu fie falsă. Rugăciunea să fie cu atenție și cu umilință și smerenie, și atunci toate merg bine. Dimpotrivă, dacă rugăciunile sunt făcute numai cu buzele, cât ar fi ele de lungi, aceste rugăciuni ajută foarte puțin: în măsura în care din când în când suntem atenți la ceea ce spunem. Sunt unii bieți creștini care fac acatiste și psalmi, mulți psalmi și multe acatiste, însă își dau seama târziu de tot ca au făcut numai cu gura, că au fost absenți cu inima și cu mintea la ceea ce au spus.