Postim din dor de Dumnezeu

Pare demodată insistența bimilenară a Bisericii ca oamenii să postească. După cum pare o concepție arhaică aceea care ar susține în secolul 21 că anumite alimente sunt „rele”. Iată cel puțin două motive pentru care anumiți creștini „emancipați” ai Bisericii, indiferent pe ce treaptă a ei s-ar afla, scormonesc scuze sau inventează formule de evitare a postului în viața lor privată (deci, ascunsă). Dar, după cum Biserica nu are nimic împotriva unor alimente, tot astfel nici acești pseudocreștini nu au nimic în comun cu Ortodoxia, ca manifestare plenară a Bisericii – și de aceea permanent ascetică.
Prin păcat omul poate ajunge lipsit de discernământ
Oricât s-ar induce ideea și oricât s-ar avansa ipoteza potrivit cărora prin post revenim la tradiția biblică vechi-testamentară, la prescripțiile legilor evreiești cu privire la alimentele curate și necurate, pe această linie nicidecum nu se va reuși o surprindere a motivației adevărate pentru care Biserica ține cu insistență la post. De altfel, chiar Legea iudaică amintită nu la impuritatea unor animale trimite. Aceasta viza mai ales pe omul păcătos care din cauza păcatului ajunge să aibă manifestări și trăsături neumane (animalice) și chiar ajunge să improprieze din comportamentele, de altfel firești, ale animalelor enumerate, transferându-le la nivel spiritual uman. O atenție deosebită asupra listei animalelor considerate a fi „necurate” (pornindu-se de la trăsăturile lor naturale) ne trimite în chip firesc la concluzii teologice importante și, mai ales, la înțelesuri profunde pentru viața noastră duhovnicească. De exemplu, porcul și cămila, doar două dintre animalele necurate după prescripțiile evreiești, evidențiază două stări spirituale decăzute ale omului împătimit. Astfel, prin păcat omul poate ajunge lipsit de discernământ, amestecând toate cele ale vieții sale precum porcul, motiv pentru care nu mai poate face distincție între bine și rău, adevăr și minciună etc. în definitiv, între cele duhovnicești și cele trupești ale sale. Tot astfel, și tot din cauza păcatului, omul devine cocoșat precum cămila sub povara fărădelegilor, condamnat a străbate ca prin deșert frumusețile acestei lumi și însetat de arșița necunoașterii să se mulțumească cu „zoile” propriilor rezerve de apă, simbol al cunoașterii întunecate, chiar și atunci când izvorul viu al harului e în fața lui. Și exemplele pot continua.
Adevărata natură a Bisericii este aceea de a fi într-o permanentă stare de postire. Faptul că în timpul unui an bisericesc sunt mai multe zile de post decât de dezlegare întărește acest adevăr. Iar faptul că noi, creștinii, postim numai anumite perioade ale anului și doar anumite zile ale săptămânii evidențiază înțelepciunea Bisericii de a veni în întâmpinarea celor slabi și începători în cele ale credinței. În aceste cazuri Biserica face pogorământ, pentru ca acești creștini mai întâi să postească din ascultare și ca exercițiu de voință, pentru ca mai apoi să poată trece la starea de postire continuă, proprie naturii divino-umane a Bisericii. Sugestivă în acest sens este cunoscuta pildă din Pateric în care un ucenic vine în grabă și cu mult entuziasm la părintele său duhovnicesc zicându-i într-un suflet: „Avva! Avva! Mai sunt câteva zile și începe Postul Mare”. Bătrânul, deloc surprins, răspunde ucenicului ca și cum ar vorbi către un altul: „Da? N-am știut că s-a terminat!”
Adevăratul motiv al postului în Biserică este dorul după Dumnezeu
În realitate și în deplin adevăr creștinii postesc în Biserică din dor de Dumnezeu. Iar cine nu înțelege acest lucru și mai ales cine nu are dor de El nu va posti deloc sau, oricum, nu va posti în libertate. De aceeași neînțelegere dădeau dovadă ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, atunci când s-au adresat Mântuitorului Hristos, vizând nepostirea ucenicilor Săi: „Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?” (Mt. 9, 14). Răspunsul Mântuitorului către ei ne dezvăluie adevărata natură a postului în Biserică: „Pot, oare, nuntașii să postească în timp ce mirele este cu ei? Atâta timp cât îl au pe mire cu ei, nu pot posti. Dar vor veni zilele când mirele se va lua de la ei, și atunci, în acele zile, vor posti” (Mc. 2, 19-20). Prin urmare, adevăratul motiv al postului în Biserică este dorul după Dumnezeu, Cel luat din mijlocul ei. Mirele Bisericii, Hristos cel întrupat, nu se poate logodi deplin cu Biserica, cât timp aceasta nu-i încă hotărâtă să-I devină definitiv mireasă. De aceea, postesc împreună cu dor nemăsurat până la ziua cea mare a întâlnirii lor desăvârșite și a încununării lor veșnice. În aceasta constă relația dintre Hristos și Biserica Sa până la sfârșitul veacurilor. Ea este relația dintre Dumnezeu și fiecare credincios, care începe a se realiza încă din această lume, dar numai prin constanta anticipației (I Co, 13, 9-12). De aceea postesc reciproc: Dumnezeu „postește” cu dor neostoit din cauza nepăsării omului de a se uni cu El, Cel care-l caută necontenit. Omul postește din dor după Mirele sufletului său cu care încă nu s-a întâlnit deplin.
Atât postim cât iubim și atât iubim cât postim
De altfel, în mod firesc ne descoperim propria natură postitoare, atunci când trăim anumite evenimente ale vieții la intensitate maximă. Astfel, încă nu se cunoaște îndrăgostit care să nu dorească să petreacă cu persoana iubită cât mai mult timp, chiar și dincolo de starea de foame și de sete, întrucât acestea din urmă, față de intensitatea bucuriei trăite în iubirea dăruitoare de la unul la altul, nu mai contează. Mai concludent este momentul trecerii la cele veșnice a cuiva dintre cei foarte dragi nouă. Iarăși, nu s-a văzut încă o mamă sau un tată cu fiul sau fiica pe năsălie, iar ei să fie cuprinși de poftă de mâncare și de băutură. Întocmai se întâmplă și cu fiii care-și pierd părinții.
Acestea și multe altele de acest fel sunt exemple ale vieții cotidiene care arată că acolo unde iubirea este reală și dorul pe măsură, omul își dezvăluie în chip natural și instinctiv valențele postitoare ale firii sale, dragostea putând hrăni mai mult decât pot sătura bucatele alimentare. Astfel, dorul este atât măsura iubirii noastre față de cei care nu sunt sau nu mai sunt fizic lângă noi, dar și unda spirituală care ne poate face să comunicăm cu ei dincolo de timp și spațiu. Altfel spus, dorul este trăit deodată și ca „post” de neprezența celui drag și ca împărtășire reală spirituală cu el, făcându-ni-l interior cu o prezență odihnitoare, neostentativă.
În consecință, atât postim cât iubim și atât iubim cât postim. Nici mai mult, dar nici mai puțin!
(Gheorghe BUTUC, sursa: Ziarul Lumina)