Posteritatea

Este săptămâna nașterii lui Eminescu. Creștinește și românește ar fi să ne întoarcem o clipă gândul sincer și cald și drept către Luceafărul poeziei române. În ultimii ani, poetul nostru național (sintagma nu-mi pare deloc nepotrivită) a avut parte mai mult de ghionturi elevate, contestări puștești și ipoteze gazetărești tâmpe. Ba că-i „cadavrul nostru din debara”, ba c-a fost tătic infam ce și-a abandonat fiica (!!), ba că-i prisosea părul pe picioare (!), ba – mai ales – că, astăzi, poezia lui nu mai spune nimănui nimic (cu precădre, sugerăm noi, celor… ce n-o citesc). S-a instaurat o adevărată teamă de a strecura o vorbă de prețuire, mai ales de când intelectualul președinte și rector al rectorilor, Constantinescu, i-a decorat cu medalia „Eminescu” taman pe cei ce s-au străduit mai abitir să minimalizeze și să conteste creația ipoteșteanului – astfel oficializându-se o campanie tipic românească, de care s-ar cuveni să ne fie tuturor rușine. Fiindcă una-i să susții înlăturarea festivismului găunos, calp și osificat în receptarea de tip școlar-școlăresc și alta-i să declari ritos că poezia lui Eminescu… e nulă! Poate-i potrivit, la acest ceas aniversar, să încercăm, într-o „repede ochire”, o trecere în revistă a câtorva dintre mărturiile de prețuire cu care poetul a fost onorat și de contemporani, și de posteritate. Oricum, sunt semnături cu adevărat prestigioase, de ne-comparat cu ale celor care, ori iscăleau infamia, ori o dădeau anonimă, tot atâta era. Dacă prosternarea Veronicăi Micle (1885 – „Al tău geniu, peste veacuri, rămâne-va pe pământ”) poate avea și conotații mai lumești, omagiul altor contemporani – N. Beldiceanu (1887 – „Geniu și nefericire”), Al. Vlahuță (1884 – „Lui Eminescu”), Traian Demetrescu (1889 – „Lui Eminescu”) ș.m.a. probează că despre receptarea plenară a operei Luceafărului se poate vorbi încă înainte de 1889. Îmi pare rău, dar Geo Bogza s-a înșelat amarnic atunci când a crezut că nimeni nu va zvârli piatra în grădina poetului:”În tinerețea mea, care a fost a unei iconoclastii totale, pe el, nimeni nu l-a tăgăduit. În acea vreme, noi am rostit un rechizitoriu împotriva tuturor, clasici și contemporani de mare prestigiu, dar pe el, nimeni nu l-a tăgăduit (…) Istoria literară va cunoaște alte generații iconoclaste, eu cred în frumusețea și necesitatea generațiilor iconoclaste, dar pe el, nimeni nu-l va tăgădui.” Și iată că s-a putut! Bine că, în tăcerea eternă de la Belu, Bogza n-are cum auzi alte trăsnăi contemporane, de tipul… asasinării lui Eminescu, cu complicitatea lui… Titu Maiorescu. Aferim! Poate cea mai concentrată și expresivă probă a prețuirii maxime o aflăm în ultimul vers al catrenului arghezian „Inscripție pe amfora lui”: „Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr”, dar și Vlahuță are de propus versuri memorabile („Tot mai citesc măiastra-ți care / Deși ți-o știu pe dinafară”) Trecând prin proza-poeziei lui Beniuc („Pe Eminescu, noi, poeții tineri /Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge”), prin declarația patetică a lui Victor Eftimiu („Mai cântă Eminescu-n noi!”), prin exclamația lui Labiș, ce admira nașterea poemelor „În largi privazuri românești”, prin avertismentul premonitoriu al lui Adrian Maniu (”Nu suntem nici vrednici să închinăm în risipă prinos de aur și tămâie”), prin atipica și puțin obișnuita contribuție soresciană („Eminescu n-a existat / A existat numai o țară frumoasă…”), ajungem la îndemnul lui Nicihita Stănescu, rău și pe dos înțeles de famenii veacului XXI: „Asta să nu uitați: / Că el a fost om viu, / Viu…” Numai că doar atât s-a înțeles. Opera, ce s-o mai citească și, mai ales, cum s-o înțeleagă?